A venit vremea… să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari. (Apocalipsa 11:18)
Printr-o deschizătură în nori luminează o stea, care, din cauza contrastului cu întunericul, străluceşte de patru ori mai intens. Ea le inspiră speranţă şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi groază celor care au călcat Legea lui Dumnezeu. Cei care au sacrificat totul pentru Hristos sunt acum în siguranţă, ocrotiţi în „coliba Domnului”. Ei au fost încercaţi şi, în faţa lumii şi a celor care desconsideră adevărul, şi-au dovedit loialitatea faţă de Acela care a murit pentru ei. Situaţia celor care au rămas fermi şi integri, chiar şi în faţa morţii, s-a schimbat. Au scăpat dintr-odată de tirania întunecată şi groaznică a oamenilor transformaţi în demoni. Feţele lor, până nu de mult palide, îngrijorate şi trase, strălucesc acum de uimire, credinţă şi iubire. Vocile lor se înalţă într-un cântec de triumf: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii” (Psalmii 46:1-3). […]
Vocea lui Dumnezeu se aude din cer, anunţând ziua şi ceasul venirii lui Isus, precum şi legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuiturile unor tunete puternice. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele le sunt luminate de gloria Lui, strălucind ca faţa lui Moise când a coborât de pe Sinai. Păcătoşii nu pot să-i privească. Atunci când Dumnezeu rosteşte binecuvântarea asupra celor care L-au onorat sfinţindu-I Sabatul, se aude un strigăt puternic de triumf.
Curând, apare la răsărit un nor mic şi negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care Îl înconjoară pe Mântuitorul şi care, de la distanţă, pare învăluit în întuneric. Copiii lui Dumnezeu ştiu că acesta este semnul Fiului omului. În tăcere solemnă, ei privesc cum se apropie de pământ, făcându-se din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până când devine un nor mare şi alb, la baza căruia se vede o strălucire ca de foc, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine acum ca un cuceritor puternic, nu ca un „om al durerii” (Isaia 53:3), ca să bea cupa amară a ruşinii şi a suferinţei; vine biruitor în cer şi pe pământ, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi.
Tragedia veacurilor, pp. 638-641
