Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui. (Apocalipsa 20:11)
La sfârşitul celor 1 000 de ani, Hristos Se întoarce pe pământ însoţit de mulţimea celor răscumpăraţi şi de o suită de îngeri. Coborând într-o maiestuozitate înfiorătoare, El le porunceşte morţilor nelegiuiţi să învie pentru a-şi primi pedeapsa. Din morminte iese o gloată fără număr, ca nisipul mării. Ce contrast faţă de cei care au înviat la prima înviere! Cei drepţi erau înveşmântaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei păcătoşi poartă urmele bolii şi ale morţii. […]
După ce Noul Ierusalim va coborî din ceruri în splendoarea lui orbitoare, se va aşeza pe locul pregătit pentru el, apoi, împreună cu poporul Său şi cu îngerii, Hristos va intra în cetatea sfântă. […]
Hristos apare acum din nou în faţa adversarilor Săi. Cu mult deasupra cetăţii, pe un piedestal de aur, se află un tron măreţ şi înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Lui sunt cei care fac parte din împărăţia Sa. Nicio limbă nu poate descrie, nicio pană nu poate zugrăvi puterea şi maiestatea lui Hristos. Gloria Tatălui celui veşnic îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple cetatea lui Dumnezeu şi se răsfrânge dincolo de porţi, cuprinzând tot pământul.
Cel mai aproape de tron stau cei care, cândva, fuseseră plini de zel pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund. Următorii sunt cei care şi-au desăvârşit caracterele în mijlocul minciunii şi al necredinţei şi care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare. Apoi vin milioanele de martiri din toate secolele. După aceştia este „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, (…) înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7:9). Lupta lor a luat sfârşit, au obţinut biruinţa, şi-au sfârşit alergarea, au câştigat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul victoriei, iar haina albă – o emblemă a neprihănirii lui Hristos, care le aparţine acum.
Tragedia veacurilor, pp. 662-663, 665
