„Dar lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, si acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” Filipeni 3:7-8
Când nu există o cunoaştere adecvată a iubirii iui Dumnezeu, aşa cum a fost ea descoperită în persoana Domnului Isus, este mult mai greu să se ajungă la o adevărată convingere de păcat, şi mult mai uşor să se devieze de la adevăr. Dacă ceea ce ştiu despre creştinism are de a face numai cu cele Zece Porunci, singurul lucru de care voi fi convins va fi că am făcut ceea ce este rău, şi chiar de la acest punct poate începe rătăcirea.
Oamenii pot fi împărţiţi în două categorii: tari şi slabi. În virtutea legii eredităţii, şi sub influenţa mediului de viaţă noi suntem fie tari, fie slabi, fie pe undeva pe la mijloc. Când cel tare ajunge la concluzia că a săvârşit păcate, şi când în afară de asta nu mai ştie prea multe despre planul de mântuire, el va face eforturi de schimbare, va înceta să facă ceea ce se consideră păcat, deci va deveni „moral”. Aceasta se poate dovedi a fi spre nenorocirea sa, întrucât a fi moral nu înseamnă neapărat a fi şi creştin. Moralitatea în sine însăşi nu a însemnat şi nu va însemna niciodată creştinism. Neînfăptuirea răului nu este egală cu înfăptuirea binelui. A încerca să fii bun prin a te înfrâna de la rău nu te face de fapt cu nimic mai bun. Răutatea ţinută în frâu nu a fost şi nu va fi niciodată bunătate adevărată. Aşadar capcana în care poate cădea foarte uşor cel cu voinţă tare, cel disciplinat, poate fi numită moralitate fără Hristos. O astfel de persoană se amăgeşte singură, gândind că fiind „bun” este egal cu a fi creştin. Un astfel de om poate fi mai departe de ceea ce înseamnă creştinism adevărat decît un beţiv din şanţ, din pricina faptului că el devine orb la nevoia sa de Hristos. Fariseii erau foarte morali. Ei păzeau Sabatul cu o grijă aşa de mare că au plecat repede de la cruce ca nu cumva să piardă serviciul divin de seară. Dar aceasta nu i-a îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu.
Dacă te uiţi la cineva mai înalt de doi metri de la distanţă mai mare, nu ţi se pare că e mai înalt decât tine sau, poate că ţi se pare chiar că ar fi mai mic. Dar când te apropii şi începi să te uiţi în sus la el, te simţi că un pitic. Când umbli departe de Isus, indiferent cât ai fi de rău, nu ţi se pare că El ar fi cu mult mai presus decât tine, sau poate chiar că îţi este egal. Dar, dacă vei veni în imediata Lui prezenţă, dacă vei studia caracterul şi iubirea Lui aşa cum sunt descrise în Scripturi, şi aşa cum se pot ele experimenta în viaţă de zi cu zi, te vei convinge că ai neapărată nevoie de ajutorul şi prezenţa Lui, de îndreptăţirea Lui, de puterea Lui călăuzitoare şi sfinţitoare.
Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden
