Putere în slăbiciune

„Când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:10

Termenul predare este greşit înţeles de mii de creştini astăzi. Daci religia unei persoane se bazează pe comportament, atunci toată atenţia acelei persoane se va concentra asupra celor Zece Porunci; susţinute eforturi omeneşti vor fi îndreptate în această direcţie. Dacă persoana respectivă are o voinţă destul de tare, ea va „reuşi”; dacă nu, va suferi insuccesul. Filosofia comportamentalistă nu va aduce pe nimeni la punctul în care un adânc simţământ al nevredniciei să pună stăpânire pe sufletul celui păcătos, şi să îndemne la o deplină predare. Comportamentalistul cu voinţă tare are impresia că stă bine cu viaţa de credinţă, dar el nu îşi dă seama de neputincioşia lui. Comportamentalistul cu voinţa slabă zice: „Nu merge; mă las păgubaş”, şi se depărtează de Dumnezeu chiar din poziţia în care era mai aproape de El ca oricând, şi, ce tragic, fără să aibă nici măcar habar de aceasta.

Comportamentalistul gândeşte că predarea înseamnă renunţarea la anumite lucruri – părăsirea păcatelor favorite, a poftelor şi a slăbiciunilor. Ca atare el declară: „Stau astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a acestei audienţe, şi promit că începând de acum înainte nu mai beau, nu mai fumez şi nu mai dansez.” Dacă omul nostru are voinţa tare, el se va ţine de cuvânt, şi va fi privit de toţi ca fiind un „bun” membru al bisericii. Dacă consacrarea are de a face în principal cu renunţarea la anumite lucruri, atunci cel tare va reuşi, iar cel slab va fi înfrânt.

Am auzit de multe metode, care mai de care mai năstruşnică, de a părăsi diverse păcate. Am auzit că într-o anumită biserică oamenii îşi scriu păcatele pe nişte bucăţi de hârtie, care apoi se adună de către diaconi şi sunt duse la amvon unde se află un fel de altar. Cineva scapără un chibrit şi păcatele sunt „mistuite” de foc. Nemaipomenit de simplu, nu-i aşa? Ţi s-au dus păcatele. Le-a ars focul. Problema este că cel slab ajunge acasă şi nu după mult timp descoperă că toate acele păcate pe care le arsese focul sunt mai prezente ca oricând în viaţa lui. Sunt persoane care au încercat toate şmecheriile posibile, şi tot ce le rămâne de zis este: „Probabil că unii oameni s-au născut ca să fie cărbuni pentru iad, iar eu sunt un astfel de om.”

Acum aş vrea să subliniez ce înseamnă de fapt predarea, consacrarea adevărată. Ea nu înseamnă renunţarea la anumite lucruri. Predare însemnă renunţarea la ideea că există vreo altă posibilitate de a te scăpa de toate aceste lucruri, în afară de următoarea: să vii la Hristos aşa cum eşti. Noi trebuie să ne predăm pe noi înşine lui Isus.

Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden

Citește și

Comentariile sunt închise

Confidenţialitatea ta este importantă pentru noi.

Vrem să fim transparenţi și să îţi oferim posibilitatea să accepţi cookie-urile. Le utilizăm pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web și a îmbunătăţi experienţa de navigare.
Prin clic pe butonul "DA, ACCEPT" accepţi utilizarea modulelor cookie. DA, ACCEPT Citește mai mult

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!