„Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărrăţia lui Dumnezeu.” Ioan 3:3
Mulţi din cei ce au venit la Hristos de mai multă vreme, gândesc că consacrarea lor nu a fost deplină, deci probabil că ei încă nu au venit cu adevărat la Hristos. Aceasta este una din cele mai mari dileme cu care se confruntă creştinismul modern. Sunt sute de oameni care au venit din toată inima la Isus şi care ulterior şi-au pierdut entuziasmul în urma trăirii unui simţămînt de „răcire” a „convertirii.” Este posibil ca cineva să primească pe Isus în mod sincer şi să se hotărască să renunţe la satisfacerea dorinţelor egoiste din trecut ca urmare a unor experienţe deosebite petrecute în urmă cu numai un an, sau, în alte cazuri, în urmă cu 40 de ani, şi totuşi să constate la un moment dat că hotărârea lui a slăbit din pricina inactivităţii. Pentru a creşte în experienţa noastră creştină, noi trebuie să învăţăm lecţia covertirii zilnice.
Convertirea înseamnă mult mai mult decât un da la un anumit moment din viaţă. Când la scurtă vreme după convertire cineva descoperă că vechile metehne sunt prezente din nou în viaţa lui, el este ispitit să creadă că probabil convertirea nu a fost reală. Atunci acea persoană aşteaptă ca o nouă săptămână de rugăciune, sau o nouă campanie de evanghelizare să aibă loc şi atunci să se consacre „cu adevărat.” Prea puţini din aceşti creştini îşi dau seama că Satana se pune şi mai serios pe treabă după ce noi ne predăm lui Isus. Imediat după convertire lucrurile pot merge mai rău decât înainte, pentru o bucată de vreme. Pot apare mai multe încercări, mai multe ispite, mai multe înfrângeri decât de obicei. Ţi s-a întâmplat cumva asta? Diavolul face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne determina să-L uităm sau să-L părăsim pe Dumnezeu.
Dacă convertirea nu înseamnă biruinţă imediată, pace, eliberare din ispită şi încercări, ce înseamnă ea de fapt? Iată o definiţie a convertirii bazată pe cele relatate în două capitole din Marea Luptă intitulate „Nicodim” şi „La fântâna lui Iacob”: Convertirea este lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt asupra inimii omeneşti, care produce o schimbare a atitudinii noastre faţă de Dumnezeu, şi care dă naştere unei noi capacităţi de a cunoaşte pe Dumnezeu care era inexistentă înainte de convertire.
Convertirea este întotdeauna lucrarea lui Dumnezeu şi nu a noastră. La naşterea din nou, în loc să mai fim vrăjmaşii lui Dumnezeu, noi suntem slujitorii Lui. Noi avem acum o plăcere pentru lucrurile spirituale pe care, când eram în vrăjmăşie cu Dumnezeu, le consideram o nebunie. Acesta nu este nicidecum sfârşitul, după cum nici naşterea fizică nu este sfârşitul, ci tocmai începutul vieţii. Convertirea nu e decât prima fază a pregătirii pentru ceruri.
Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden
