„Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Matei 26:39
Predarea voinţei cere întotdeauna o luptă. La temelia fiecărei ispite stă impulsul de a te descurca singur, de a depinde de forţele proprii în loc de a depinde de Dumnezeu. Isus a fost mereu ispitit să se descurce singur. După cum resursele sale personale erau mai mari decât ale noastre, cu atât mai mare era ispita de a se baza pe ele în loc de a depinde de Tatăl Său. În Ghetsemani, Isus a câştigat ultima bătălie a supunerii depline. Pentru că Satana a pierdut în acea bătălie, el a pierdut şi supremaţia asupra acestui pămînt.
Observaţi ce stă la temelia ispitei finale. „Isus părea a fi părăsit de lumina prezenţei susţinătoare a lui Dumnezeu Tatăl” – Hristos Lumina Lumii, p. 685. Hristos Și-a petrecut întreaga Sa viaţă în comuniune cu Tatăl Său. Nici măcar odată nu S-a desprins El de legătura vie de dependenţă faţă de Tatăl Său. El n-a întreprins nimic pe cont propriu, ci doar potrivit cu voinţa Tatălui Său. Dar acum, în Ghetsemani, „atât de îngrozitor îi apărea păcatul, atât de mare era greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât El era ispitit să se teamă că va fi lepădat pentru totdeauna de la faţa Tatălui” – Ibid.
Observaţi ispita? Satana făcuse să pară că singura cale prin care Hristos putea să salveze omenirea era ruperea legăturii cu Tatăl Său. Timp de 33 de ani Satana încercase să-L determine pe Hristos să se bazeze pe propria Sa putere. Acum se părea că singura modalitate prin care Hristos ne putea salva era de a se descurca de unul singur, pentru că a lua asupra Sa păcatele noastre ar fi avut ca rezultat despărţirea veşnică de Tatăl. Satana a declarat: „Dacă acum nu te bazezi pe puterea Ta de Dumnezeu, nu vei fi în stare să salvezi pe om aşa cum ai menirea s-o faci. Păcatul este o ofensă prea mare pentru Dumnezeu. El nu te mai poate ajuta într-o astfel de stare. Isus, tu trebuie să rezolvi problema prin forţele Tale, ori misiunea Ta de a salva pe om nu va putea fi dusă la bun sfârşit”.
Observaţi însă că El doar simţea că era despărţit de Dumnezeu, pe când în realitate El nu era singur. „Dumnezeu suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau la agonia Mântuitorului”—ibid., p. 693. Dumnezeu a retras de la Isus orice rază vizibilă de lumină, dragoste şi slavă. Dar El era încă acolo! Isus a câştigat biruinţa numai prin a se supune voinţei Tatălui. În Ghetsemani şi pe cruce Isus S-a bazat numai pe dovezile dragostei Tatălui primite mai înainte. „Pe măsură ce, în deplină supunere, El S-a predat lui Dumnezeu, simţământul pierderii favoarei divine a dispărut. Prin credinţă, Isus a câştigat biruinţa” – ibidem, p. 756. Supunerea este singura cale care duce la biruinţă.
Acest articol face parte din cartea „Nici o zi fără Isus” de Morris Venden
