„Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul.” Ps. 40:4.
În timpul unei săptămâni de rugăciune a trebuit să vorbesc unor studenţi la medicină. La sfârşitul întâlnirii i-am rugat să-mi adreseze întrebările lor în scris. Pe primul din bileţelele pe care le-am primit scria: „N-aţi putea să ne spuneţi într-un mod cât mai concret cum să trăim o adevărată viaţă creştină? Daţi-ne un exemplu practic în locul acestor şedinţe de studiu biblic, rugăciune şi mărturisire creştină.”
Scriptura compară studiul biblic cu „împărtăşirea din Pâinea Vieţii şi Apa Vie. Rugăciunea este numită respiraţia sufletului, iar mărturisirea este asemănată cu exerciţiul fizic. Aşadar o parafrazare a întrebării de mai sus ar putea suna cam aşa: „Frate, n-ai putea să ne spui cât mai concret cum să trăim o viaţă fizică sănătoasă? Daţi-ne un exemplu practic în locul poveștii cu mâncatul, băutul, respiratul şi exerciţiul fizic!”
Este foarte uşor să pierzi din vedere acest aspect al vieţii de credinţă din cauza faptului că este aşa de simplu. Nu există nici un surogat al vieţii zilnice de comuniune personală cu Dumnezeu. Închinarea în familie şi comunitate au locul lor foarte important. Noi însă trebuie să ne luăm un timp special de legătură cu Dumnezeu în care să ne hrănim sufletul.
Un coleg pastor mi-a spus într-o zi că el crede că creştinul laic este astăzi atât de ocupat cu câştigarea existenţei zilnice încât nu mai este de aşteptat ca el să petreacă timpul acesta special de comuniune cu Dumnezeu; pastorul urma să facă lucrul acesta pentru el şi apoi să-i transmită beneficiile câştigate în felul acesta. Poţi tu să accepţi această învăţătură? Eu nu pot.
Aş vrea să subliniez că una din cele mai mari probleme ale creştinismului de astăzi este că oamenii depind tot timpul de alţi oameni. Este plăcut să fii înconjurat de oameni care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, care au aceleaşi interese ca şi tine. Dar relaţia mea cu Hristos nu ar trebui să depindă niciodată de faptul dacă un pastor de vază vizitează sau nu comunitatea din care fac parte. Eu nu pot depinde de alţi oameni în privinţa meditaţiei, studiului şi rugăciunii. Acestea sunt lucruri pe care trebuie să le fac eu însumi.
Viaţa devoţională nu este o sticlă la care i se poate pune dop. Noi nu putem să-L încuiem pe Dumnezeu într-o cutie şi apoi să plecăm şi să ne vedem de treburile zilei. Scopul devoţiunii zilnice este de a-mi forma obiceiul să invit prezenţa lui Dumnezeu în orice aspect al activităţii mele. Aceasta este de fapt şi voinţa lui Dumnezeu.
