„Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El I-a izbăvit din necazurile lor.” Psalm 107:6
Dacă este adevărat că legătura cu Hristos este baza vieţii creştine, şi că rugăciunea, comunicarea directă cu Dumnezeu este de o importanţă vitală pentru acea legătură, atunci este logic că Satana va face tot ce-i va sta în putere ca să ne împiedice de la a-L căuta pe Dumnezeu prin rugăciune.
Una din capcanele lui favorite este de a ne atrage în păcat. El ne determină să cădem, şi apoi ne spune că suntem fără speranţă şi că nu mai are nici un rost să-L mai căutăm pe Dumnezeu. Satana nu este interesat numai în a promova răul, ci mai ales în a ne determina să facem răul pentru ca prin aceasta să întrerupă legătura noastră cu Dumnezeu.
Când noi vom ajunge să credem cu adevărat că nici una din realizările noastre nu ne poate recomanda înaintea lui Dumnezeu şi nu ne poate câştiga mântuirea, numai atunci ne vom strădui să întreţinem legătura noastră de credinţă cu Dumnezeu, indiferent de căderile şi înfrângerile pe care le suferim şi de păcatele pe care le săvârşim. „Când simţim că am păcătuit şi că nu ne mai putem ruga, atunci avem cea mai mare nevoie de rugăciune. Noi ne putem simţi ruşinaţi şi umiliţi, dar trebuie să ne rugăm şi să avem credinţă.” Cugetări de pe muntele fericirilor, p. 115.
Există putere în rugăciune. Numai prin rugăciune şi prin comuniune cu Dumnezeu vom putea să căpătăm putere pentru a birui uneltirile Satanei. Cu cât vom înţelege mai bine importanţa rugăciunii, cu atât ne vom ruga mai mult.
Ni s-a dat făgăduinţa că „nici măcar o singură rugăciune sinceră nu se pierde, în mijlocul osanalelor înălţate de corurile îngereşti. Dumnezeu aude strigătele chiar şi ale celei mai slabe fiinţe omeneşti. Noi putem prezenta dorinţa şi povara inimii în cămăruţa noastră, putem înălţa o rugăciune mergând în drumul nostru, şi cuvintele noastre ajung la tronul Stăpânului universului. Ele poate că nu sunt auzite de vreo ureche omenească, dar ele nu se pot pierde neauzite, şi nici nu se pierd în învălmăşeala preocupărilor zilnice. Nimeni şi nimic nu poate înăbuşi rugăciunea sufletului. Ea se ridică mai presus de zgomotul străzii, mai presus de tumultul mulţimii, şi ajunge în curţile cerului. Noi vorbim lui Dumnezeu, şi de aceea, rugăciunile noastre sunt ascultate.” Parabole, p. 174.
