„Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” Luca 22:31-32.
Fratele meu şi cu mine eram în vacanţă la bunica. Într-una din zile, noi ne jucam în voie în apropierea magaziei de lemne. Totul decurgea în pace. Eram amândoi preocupaţi, dar calmi şi plini de voie bună. Deodată pe frate-meu l-a înţepat o viespe. Ţipetele sale mi se păreau de-a dreptul prosteşti până în momentul în care o soră de-a viespiei respective m-a muşcat pe mine! Ceea ce mai înainte mi se păruse ridicol din partea lui, s-a transformat pe dată în primul duet pe care l-am interpretat împreună.
Reacţia noastră în momentul crizei nu reprezintă deloc vreo schimbare. Ea doar scoate la iveală ceea ce existase în noi tot timpul. De cele mai multe ori, ceea ce criza face, este să grăbească pe om în direcţia pe care el deja o luase cu mult timp înainte. Dacă se întâmplă ca înserarea să te prindă mergând la deal spre locul de destinaţie, ea te va determina să mergi mai repede la deal. Invers, dacă întunericul se lasă pe când cobori la vale, tu vei merge mai repede în aceeaşi direcţie. Criza înserării nu face altceva decât să te îndemne mai repede la drum în direcţia în care deja te îndreptai.
Dumnezeu doreşte ca noi să fim conştienţi că ne îndreptăm într-o direcţie nepotrivită, atunci când o facem. Când criza se abate asupra noastră ea nu numai că ne arată direcţia în care ne îndreptăm, dar mai mult cât atât, ea ne împinge mai repede în acea direcţie, şi numai dacă apelăm la harul şi la puterea lui Dumnezeu vom reuşi noi să facem o schimbare radicală a direcţiei. Schimbarea în sine are însă loc după ce criza a încetat.
Acesta e motivul pentru care pocăinţa survenită pe patul morţii este foarte rar şi poate niciodată o experienţă adevărată, valabilă. Probabil că nu există vreo criză mai puternică decât cea din ceasul morţii, când clipa pare că se îngemănează cu eternitatea. Şi dacă criza nu face altceva decât să-ţi arate încotro te îndreptai, dar nu te schimbă în niciun fel, şi dacă aşa cum este cazul în clipa morţii, tu nu mai ai timp să te schimbi, cum ar putea fi pocăinţa de pe patul morţii o experienţă adevărată pentru cel ce a cunoscut adevărul mai înainte, dar n-a luat nici o măsură? „Curajul, tăria, credinţa, şi implicit încrederea în puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, nu vor veni într-o clipită. Acestea sunt virtuţi care se dobândesc printr-o experienţă de o anumită durată cu Dumnezeu.” Sfaturi şi experienţe pentru creştini, p. 188. Se cere timp pentru a pune firea duhovnicească în control asupra firii pământeşti, pentu ca o persoană să devină asemenea chipului lui Dumnezeu. Şi aici Dumnezeu îşi arată din nou iubirea prin faptul că lasă mai întâi furtuni mici să ne clatine pentru ca noi să căutăm stabilirea unei legături mai puternice cu El, bazate nu pe teamă ci pe iubire, care să ne facă în stare să rezistăm la încercări mai grele.
