„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Isaia 53:5
Când eram în clasa a şaptea locuiam în Michigan şi şcoala la care mergeam avea o clasă cu treisprezece elevi de a opta. Învăţătoarea avea doar 17 ani. Pentru că ţinea la noi, ea îşi dădea tot interesul să facă tot ce putea pentru noi. Preda bine însă îi era greu să păstreze ordinea şi disciplina. De fapt, pe la mijlocul anului comitetul şcolii s-a întrunit într-o şedinţă pentru a hotărî dacă o vor lăsa sau nu să predea până la sfârşitul anului.
Elevii părea că-şi pierdeau în mod gradat respectul faţă de ea. De obicei ei vor să vadă până la ce limită pot merge, şi au început s-o critice în loc să se gândească la toate câte făcuse ea pentru ei. Într-o zi, pe când mă pregăteam să merg acasă, m-am intâlnit cu câţiva colegi care se opriseră sub fereastra clasei discutând despre faptul că nu le plăcea de învăţătoare şi că sperau că ea va pleca. Cum toată lumea vorbea despre faptul că nu le plăcea de ea, eu ce credeţi că am făcut? Aţi fost vreodată într-o astfel de situaţie? Se spune că eşti forţat de împrejurări. Aşa că le-am cântat în strună. „Aşa este, ea nu este bună. Nici mie nu-mi place de ea.” Cum am sfârşit de rostit acele cuvinte m-am uitat în sus spre fereastra deschisă. Învăţătoarea stătea în spatele pianului de unde credea că nu putea fi văzută. Faţa îi era îndreptată în jos şi de pe obraji îi curgeau lacrimi. Nu voi uita nciodată privirea ei disperată şi fără speranţă din acele clipe.
M-am desprins de grup şi m-am îndreptat către casă. Încă mai văd acea faţă. Dezamăgirea cuiva care a făcut tot ce putea mai bine era de nesuportat pentru mine. N-am putu dormi ca lumea toată noaptea aceea. Îmi aduceam aminte cum ea ne dăruise fiecăruia câte un frumos cadou de Crăciun. Încercase să se împrietenească cu fiecare din noi. Îi plăcea tare mult să ne citească povestiri după masa de prânz. Ea făcuse atât de multe lucruri pentru mine iar eu o dezamăgisem. În ziua următoare am simţit că trebuia să-i scriu un bilet în care să-mi exprim regretul. Îmi părea cu adevărat rău de cele întîmplate. De ce? Pentru că făcusem ceva mai mult decât numai a călca o regulă. Sfâşiasem o inimă. Există o diferenţă între cele două fapte, nu-i aşa?
Adevărata pocăinţă vine doar prin stabilirea unei legături personale cu Domnul Isus. Când realitatea prieteniei este recunoscută şi când vedem că păcatele noastre I-au sfâşiat inima, de-abia atunci ni se sfâşie şi nouă inima.
