„Cine își ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” Proverbe 28:13
Unul din primii paşi făcuţi către o legătură mântuitoare cu Dumnezeu este să recunoaştem că suntem păcătoşi, să ne dăm seama că avem o natură păcătoasă şi că despărţiţi de Hristos acea natură păcătoasă ne va stăpâni pe deplin. Până nu ne vom da seama de problemele pe care le avem, nu vom simţi nevoia de Hristos. Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi prin natura noastră. Faptul că minţim, înşelăm, furăm, este un lucru secundar. Când ne vedem nevoia şi venim la Hristos, El ne va da pocăinţa. Mărturisirea poate fi adevărată doar când acceptăm acest dar al pocăinţei.
Observaţi ce anume este necesar să vină înaintea adevăratei mărturisiri: „Dacă noi nu am experimentat pocăinţa adevărată, dacă nu ne-am mărturisit păcatele în umilinţă şi părere de rău, fiindu-ne scârbă de ele, nu am căutat în mod sincer iertarea păcatelor noastre; şi dacă nu am căutat aceasta vreodată, nici nu am găsit niciodată pacea lui Dumnezeu.” Calea către Hristos, p. 38. Este important să înţelegem că pocăinţa vine înaintea mărturisirii. Pocăinţa vine după ce am venit la Hristos, nu înainte, iar mărturisirea urmează pocăinţei. Acesta este unul din motivele pentru care mulţi au probleme cu mărturisirea păcatelor. Noi avem uneori impresia greşită că mărturisirea este calea prin care venim la Hristos, ori că ajungem la pocăinţă prin mărturisire.
Aţi avut vreodată simţământul că mărturisirea ne acordă anumite merite? Ai simţit că dacă eşti sigur că ţi-ai mărturisit toate păcatele în fiecare seară poţi fi sigur de mântuire? Nu există însă „neprihănire prin mărturisire”! N-are nici un rost să încerci să mărturiseşti dacă nu te-ai pocăit, pentru că vei sfârşi prin a considera mărturisirea ca pe un merit, o cale prin care te poţi face plăcut lui Dumnezeu. Mărturisirea vine ca un rezultat, al unui adevărat regret pentru păcatele săvârşite, şi nu ca o cauză. Calea către Hristos, p. 39.
Mărturisirea are două aspecte. Ea nu este doar o înşiruire a lipsurilor, greşelilor şi insucceselor noastre. Adevărata pocăinţă ne reaminteşte de continua noastră stare de păcătoşenie, şi în umilinţa sufletului recunoaşte nevoia de Hristos şi dependenţa faţă de El.
