„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte toate păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” 1 Ioan 1:9
Numai atunci când experimentăm adevărata pocăinţă putem face o adevărată mărturisire. Poate că una din cele mai bune căi de a ne da seama cât de adevărată este mărturisirea este de a vedea dacă ea este însoţită sau nu de scuze. Dacă aş veni la tine şi ţi-aş spune: „Aş vrea să te rog să mă ierţi. Îmi pare rău că am spus lucruri neadevărate despre tine dar, cred că dacă nu erai o persoană atât de urâtă n-aş fi fost tentat să vorbesc aşa despre tine.” După o asemenea atitudine ţi-ai da imediat seama că nu am dovedit o adevărată pocăinţă.
Problema autoîndreptăţirii a început în Eden. Adam a învinuit-o pe Eva pentru neascultarea lui iar Eva la rândul ei l-a învinuit pe şarpe. Ni se spune că atunci: „când păcatul a ucis simțământul nostru moral, păcătosul nu-şi mai vede defectele de caracter… Şi dacă el nu cedează puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el va rămâne orbit faţă de păcatul său… De fiecare dată când îşi dă seama de vina sa, el adăugă câte o scuză.” Calea către Hristos, p.40.
Nu putem înfăptui o adevărată reformă, fără pocăinţă. V-a spus vreodată cineva: „Spune că-ți pare rău”? Te-a determinat aceasta să-ți pară rău? Ai spus vreodată cuiva, poate chiar copiilor tăi: „Spune-le că-ţi pare rău.” Crezi că asta i-a determinat să le pară rău? Dacă regretul nu este sincer, mărturisirea va fi fără valoare şi nu va fi urmată de nici o reformă. Noi toţi ştim din experienţă că nu putem face reformă cu noi înşine ci doar dacă aruncăm o privire către fața lui Isus şi vedem dezamăgirea şi dragostea Lui pentru noi, precum şi îndelunga Sa răbdare, doar atunci vom experimenta adevărata părere de rău pentru păcat.
Doar în măsura în care acceptăm harul şi mila lui Isus, va putea El, prin noi, să ofere harul şi mila Sa şi altora. Isus este singurul care ne poate da pacea. El ne iubeşte. El S-a dat pe Sine însuş pentru noi. El nu ne va judeca cu nedreptate. Inima Sa iubitoare este mişcată la vederea infirmităţilor noastre, în măsura în care ajungem să înţelegem dragostea Sa, şi cât de multă durere îi producem prin păcatele noastre, vom fi în stare să ne pocăim cu adevărat şi să ne pară rău pentru tot ce am făcut ca să-L întristăm. Mărturisirea care izvorăşte din regretul de a fi rănit pe Cineva care ne iubeşte nu va fi însoţită de scuze, ci va fi din inimă. Iar rezultatul va fi o adevărată reformă.
