„Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Isaia 64:6
Pentru că suntem născuţi despărţiţi de Dumnezeu, atunci când venim în această lume noi suntem toţi părtaşi ai aceleaşi probleme: egoismul. Uneori oamenii privesc la un prunc nou-născut şi se întreabă: Cum se poate ca acest micuţ să fie un păcătos? El n-a avut niciodată ocazia să calce măcar o singură poruncă. Cum poate fi el un păcătos? Dar dacă vei recunoaşte că manifestarea numărul 1 a păcatului este egoismul, va fi mult mai uşor să înţelegi. Pruncii noi născuţi sunt cu siguranţă egoişti! Noi adulţii încercăm să ne mascăm egoismul, dar pruncii sunt egoişti în mod deschis! Pentru ei nu contează dacă mama doarme sau mănâncă sau face altceva. Când pruncul vrea ceva, el îl vrea acum!
O altă problemă care se ridică, este cum putem numi noi pe unii oameni păcătoşi numai pentru că îşi văd înainte de viaţa lor, despărţiţi de Dumnezeu, atâta vreme cât ei sunt oameni buni şi morali. Noi avem tendinţa să definim păcatul ca fiind înfăptuirea răului, şi de aceea dacă suntem destul de tari ca să ne abţinem de la a face lucruri rele, noi gândim că suntem neprihăniţi.
Apostolul Pavel a admis că el era cel dintâi dintre păcătoşi. Oare poate însemna aceasta că el ducea o viaţă imorală, şi că era mai rău decât un tâlhar? Nu, ci aceasta înseamnă că el se apropiase atât de mult de Domnul Isus încât îşi recunoştea adevărata lui stare. El a recunoscut că singura neprihănire pe care o avea venea de la Isus, şi că despărţit de Isus el nu avea nici un fel de neprihănire. Ne este greu să realizăm că însăşi faptele noastre bune pot fi un păcat dacă noi trăim o viaţă lipsită de legătura credinţei în Isus. Este greu de admis că „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Textul nu spune că toate hainele noastre mânjite sunt haine mânjite, sau că toate faptele noastre rele sunt haine mânjite. O învăţătură ca aceasta ar putea fi acceptată cu mai multă uşurinţă. Nu, ci toată neprihănirea noastră, toate faptele noastre bune, tot ceea ce noi numim ascultare, dacă le săvârşim despărţiţi de Hristos, ele nu sunt altceva decât haine mânjite, păcate.
Ceea ce contează în ochii lui Dumnezeu sunt motivele şi dorinţele noastre ascunse, şi nu înfăţişarea noastră exterioară. Noi putem ajuta un copil orfan sau o văduvă, lucruri care în sine însăşi sunt fapte bune, dar care făcute aparte de Hristos sunt păcate, pentru că motivul din care vom face aceste fapte este în ultimă instanţă unul egoist. Adevărata ascultare vine întotdeauna din inima, şi numai ca un rezultat al legăturii cu Hristos.
