„Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” Romani 6:13
O unealtă este un obiect care este folosit şi controlat de un meseriaş sau de un ostaş. Un topor în mâinile unui copil de patru ani nu va reuşi să doboare un copac din pădure. Dar în mâinile unui lucrător forestier experimentat această unealtă va reuşi să împlinească această lucrare. Legea neavând nici o putere în firea pământească, nu va putea fi ţinută de cei ce sunt despărţiţi de Hristos. Dar când o persoană devine o unealtă în mâna lui Hristos, atunci ascultarea devine posibilă.
O unealtă este un obiect pasiv, şi mulţi dintre noi ne temem de cuvântul pasiv. Cineva poate zice: „Vrei să spui că trebuie să-mi predau voinţa lui Dumnezeu, şi să fiu stăpânit de El, aşa încât să nu pot să aleg nici măcar culoarea în care să-mi zugrăvesc casa? Să nu pot să aleg culoarea ciorapilor, sau cu ce fel de îmbrăcăminte să mă îmbrac?” Lasă-mă să-ţi răspund printr-o întrebare: De ce ar trebui să te temi în privinţa aceasta? Mie mi s-a întîmplat de câteva ori până acum să aleg o culoare care după aceea nu mi-a plăcut. N-aş avea nimic împotrivă să fiu ajutat în privinţa aceasta! Dar dacă tu nu vrei să ajungi până acolo, recunoaşte cel puţin următorul adevăr noi suntem absolut dependenţi de călăuzirea lui Dumnezeu în privinţa ascultării de Legea Sa.
Noi nu trebuie să ne temem că vom deveni marionete, că ne vom pierde puterea de a alege şi individualitatea. Dacă Creatorul nostru ne invită să ne lăsăm conduşi de El, ce este de temut în privinţa aceasta? Creatorul nostru este Cel ce a dorit ca noi să fim creaţi după chipul Său, cu individualitate şi putere de a alege. Ideea creerii noastre ca „fiinţe morale libere” a fost inventată de Dumnezeu. Oare credeţi că nu este potrivit ca noi să lăsăm restul drumului care ne stă în faţă în grija Sa, şi să răspundem invitaţiei Sale de a ne supune călăuzirii Sale?
Când era mic, fiul meu avea obiceiul să sară în braţele mele de pe banca de la pian. Dar la origine aceasta nu a fost ideia lui. Eu l-am pus odată acolo şi i-am zis: „Sări! Eu am să te prind.” Fără vreun moment de ezitare, el a sărit. Iar eu l-am prins. De ce? Pentru că el se încredea în mine. Dacă eu mă încred în Tatăl meu ceresc, dacă el mă invită să mă supun călăuzirii Sale, să mă predau Lui, oare nu voi fi eu în siguranţă în mâinile Sale? Încrederea deplină în Dumnezeu este singurul fel de libertate adevărată.
