Făcând binele prin a nu face răul

„Dar Eu vă spun că orișicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății.” Matei 5:22

Într-o zi, pe când predam la facultate o clasă de studiu biblic, am băgat de seamă că doi dintre studenții mei aflați pe banca din spate se sărutau. M-am simțit insultat. Eram furios. Mi-am pierdut controlul. În primul rând, consideram că ceea ce făcuseră ei nu era potrivit. În al doilea rând, lucrul acesta se reflecta negativ asupra capabilităților mele. Ei ar fi trebuit să fie atât de fascinați cu prezentarea mea încât să nu se gândească la săruturi! În mintea mea m-am dus la locul unde erau și i-am izbit cap în cap. (Acest lucru ar fi fost destul de greu de realizat, pentru că nu era prea mult loc între capetele lor!)

De același autor

Totuși n-am urmat acest gând și nu am făcut așa cum simțeam că ar fi trebuit să fac. Am fost ispitit. Am recunoscut ispita. Și pentru că în acel moment nu depindeam de puterea lui Dumnezeu, deși predam un curs de studiu biblic, am păcătuit. Am consimțit la o faptă rea. Am gândit că aceasta era o idee bună. Am aprobat sugestia minții mele. Și mi-am făcut chiar și un plan de acțiune. Dar nu l-am adus la îndeplinire. M-am stăpânit de la a deveni violent. De fapt, m-am stăpânit atât de bine încât, atât cât știu, nimeni din cei din clasă nu au băgat de seamă că eram înfuriat. De asemenea nu mi-am urmat impulsurile pentru că am considerat că administrația nu ar fi fost prea fericită cu o astfel de soluție la problema respectivă. Și de asemenea nu știam cum se va reflecta o astfel de acțiune asupra relației mele cu restul clasei. Cu toate acestea însă am păcătuit. În ochii lui Dumnezeu eu i-am izbit pe cei doi tineri cap în cap! Este evident că eu nu am experimentat biruința în cazul acela, deși mi-am stăpânit acțiunile exterioare.

Când spunem că pentru a fi reală, biruința trebuie să fie atât lăuntrică cât și exterioară, noi nu încurajăm oamenii să se comporte fără frâu, așteptând ca Dumnezeu să le schimbe lăuntrul. Dar într-un sens, acest lucru nu constituie un pericol real, pentru că de fapt nu sunt destule motive egoiste pentru a determina un bun comportament de suprafață. Dacă cineva are voință destul de tare, el va alege să nu sfârșească în pușcărie sau să-și păteze reputația, neacordând nici o importanță biruinței cerută de Dumnezeu. Dar este totuși important pentru noi să realizăm că singura biruință adevărată este aceea care vine din lăuntru. Atunci ne vom da seama câtă nevoie avem de a depinde de Dumnezeu, și acest simțământ al dependenței va veni ca rezultat al legăturii noastre cu El.

Comentariile sunt închise

Făcând binele prin a nu face răul 1 pe e-mail">
Primește devoționalele
pe e-mail
Abonează-te pentru a primi devoționalele pe e-mail în fiecare zi.
Te poți dezabona oricând prin link-ul de dezabonare din fiecare mesaj trimis.
Do NOT follow this link or you will be banned from the site!