Iată că te-am săpat pe mâinile Mele. (Isaia 49:16)
Există două direcții de acțiune pe care le putem urma. Una ne duce departe de Dumnezeu și afară din împărăția Sa; și pe această cale există invidie, conflicte, omoruri și toate celelalte fapte rele. Cealaltă direcție este bine s-o urmăm, iar dacă facem lucrul acesta vom găsi bucurie, pace, armonie și iubire… Aceasta este iubirea care a licărit în inima lui Isus și de care toți avem nevoie; când ea există în inimă, acest lucru se va vedea. Putem avea oare iubirea Domnului Isus Hristos în inima noastră și această iubire să nu se reverse în afară și spre cei din jurul nostru? Ea nu poate exista acolo fără să dea mărturie că este acolo. Se va da pe față prin cuvinte, chiar prin expresia feței. (…)
Când fiul nostru cel mare, pentru care ne-am făcut multe planuri și speranțe și pe care ne așteptam să ne putem bizui, pe care l-am consacrat în mod solemn lui Dumnezeu, ne-a fost luat, când i-am închis ochii (Henry Nichols White), l-am plâns cu multă durere și tristețea e profundă, după aceea sufletul meu a fost pătruns de o pace dincolo de putința mea de a o descrie pentru că era dincolo de înțelegerea omenească. Am putut să mă gândesc la dimineața învierii; am putut să mă gândesc la viitor, când marele Dătător al vieții va veni și va sfărâma legăturile mormântului și îi va chema afară din mormintele lor de țărână pe morții cei drepți; când îi va elibera pe cei închiși în temnițe; și atunci fiul nostru se va număra din nou printre cei vii. În toate acestea am simțit o pace, o bucurie și o mângâiere dincolo de puterea de a le descrie. (…)
Când a plecat din lumea noastră, Domnul Hristos ne-a încredințat o lucrare. Când S-a aflat aici, S-a ocupat El Însuși de ea; dar când S-a înălțat la ceruri, urmașii Săi au trebuit s-o preia exact de acolo de unde a lăsat-o. Apoi, după ucenici, alții au trebuit s-o preia; și tot așa până acum, când noi trebuie să ne ocupăm de această lucrare în vremea noastră. (…)
Nu trebuie să mergem singuri pe cale. Putem să ducem toate necazurile și durerile noastre, dificultățile și încercările noastre, chinurile și grijile noastre și să-I vorbim despre ele Aceluia care are urechea deschisă să ne asculte, Aceluia care mijlocește în fața Tatălui prin meritele propriului Său sânge. El Își arată rănile – Palmele Mele! Palmele Mele! „Iată că te-am săpat pe mâinile Mele.” El întinde mâinile Sale rănite înaintea lui Dumnezeu, rugăciunile Lui sunt ascultate și îngeri sunt trimiși repede să slujească oamenilor în nevoi, să-i ridice și să-i susțină. – Review and Herald, 4 ianuarie 1887
