Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! (2 Petru 1:2)
Noi nu trebuie să ne încredem în credința noastră, ci în făgăduințele lui Dumnezeu. Când ne pocăim de călcările de lege din trecut și ne hotărâm să fim supuși în viitor, noi trebuie să credem că Dumnezeu, în virtutea meritelor Domnului Hristos, ne acceptă și ne iartă păcatele.
Uneori întunericul și descurajarea învăluie sufletul și amenință să ne copleșească, însă noi nu trebuie să ne pierdem încrederea. Trebuie să ne ațintim privirea la Domnul Isus cu toată convingerea. Trebuie să căutăm să ne îndeplinim cu credincioșie orice datorie cunoscută, iar apoi, cu calm, să ne odihnim bizuindu-ne pe făgăduințele lui Dumnezeu. (…)
Poate că astăzi nu simțim pacea și bucuria pe care le-am simțit ieri, însă prin credință trebuie să prindem mâna Domnului Hristos și să ne încredem în El pe deplin și atunci când suntem înconjurați de negură, și când suntem în lumină.
Satana poate că șoptește: „Ești prea păcătos ca să te salveze Hristos.” Deși recunoști că ești într-adevăr păcătos și nevrednic, poți să-l întâmpini pe ispititor cu strigătul: „În virtutea ispășirii, fac apel la Domnul Hristos ca Mântuitor al meu.”
Dacă am permite minții noastre să zăbovească mai mult asupra lui Hristos și asupra lumii cerești, am găsi un stimulent și un sprijin puternic atunci când purtăm bătăliile Domnului… Când minții i s-a îngăduit prea mult timp să zăbovească asupra lucrurilor pământești, va fi dificil de schimbat obiceiurile legate de gândire. Ceea ce ochiul vede și urechea aude prea adesea atrage atenția și absoarbe interesul. Însă dacă vrem să intrăm în cetatea lui Dumnezeu și să privim la Domnul Isus în slava Sa, trebuie să ne obișnuim să privim la El prin ochii credinței încă de aici. (…)
Sfințirea este o lucrare progresivă. Succesiunea pașilor pe care trebuie să îi facem este prezentată prin cuvintele lui Petru: „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; și cu dragostea de frați, iubirea de oameni.” Este o direcție pe care, dacă vom apuca, avem asigurarea că nu vom cădea niciodată. Cei care lucrează în acest fel, folosind adunarea pentru a obține îndurare, au asigurarea că Dumnezeu va lucra folosind înmulțirea atunci când le acordă darurile Duhului Său. – Review and Herald, 15 noiembrie 1887
