Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri. (Exodul 36:6)
În sistemul iudaic, poporului i se cerea să dea dovadă de un spirit de generozitate, atât pentru susținerea cauzei lui Dumnezei, cât și pentru împlinirea nevoilor celor săraci. La culegerea roadelor câmpului, cât și ale viei, cele dintâi roade ale câmpului – din porumb, must și ulei – trebuiau aduse ca o jertfă Domnului. Spicele rămase pe urma seceratului erau rezervate celor săraci. Cele dintâi roade ale lânii, atunci când erau tunse oile, ale boabelor, când grâul era treierat, trebuiau să fie aduse Domnului; și porunca era ca la sărbători să fie invitați și cei săraci, văduvele, orfanii și cei străini. La încheiere de an, fiecăruia i se cerea să adeverească, printr-un jurământ solemn, că s-a conformat poruncii lui Dumnezeu.
Dumnezeu a dat aceste rânduieli pentru a imprima în mintea oamenilor faptul că El trebuie să ocupe cel dintâi loc în toate lucrurile. Prin acest sistem de binefacere li se reamintea că Stăpânul lor îndurător era adevăratul proprietar al câmpurilor lor, al turmelor lor, al cirezilor lor, că Dumnezeul cerurilor era Cel ce le trimitea soare și ploaie la vremea de semănat și de cules și că tot ce posedau ei aparținea creației Lui. Totul aparținea Domnului, iar El a făcut din ei ispravnicii Săi.
Generozitatea evreilor la construirea cortului întâlnirii a dovedit un spirit de dărnicie care nu a mai fost egalat de poporul lui Dumnezeu în nicio ocazie ulterioară. Evreii tocmai fuseseră eliberați din lunga lor robie din Egipt și pribegeau prin pustie; și, abia ce scăpaseră de oștirile egiptene care îi urmăriseră atunci când au plecat în fuga mare, când cuvântul Domnului a venit la Moise: „Vorbește copiilor lui Israel să-mi aducă un dar: fiecare să aducă drept prinos ce-l lasă inima.”
Toți au dat cu mână largă, nu o anumită cantitate din prinosul lor, ci o mare parte din ceea ce dețineau atunci. Au dăruit Domnului cu bucurie și din toată inima. Prin fapta lor, ei L-au onorat. Nu erau toate ale Lui? Nu de la El aveau totul? Dacă le-ar fi cerut înapoi, nu era de datoria lor să dea înapoi ce au primit? Nu a fost nevoie de insistențe. Poporul a adus chiar mai mult decât era nevoie; și li s-a spus să se oprească, căci deja se strânsese mai mult decât era necesar. – Review and Herald, 17 octombrie 1882
