Și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă. (2 Tesaloniceni 1:7)
Urmărește ediția video aici.
Să nu uităm că Domnul Hristos este Calea, Adevărul și Viața. Mântuitorul, plin de îndurare, îi invită pe toți oamenii să vină la El. Trebuie să credem cuvintele Domnului nostru și să nu ne îngreunăm calea spre El. Să nu mergem pe această cale, trasată pentru cei mântuiți ai Domnului, murmurând, manifestând îndoială, având presimțiri negre, fiind nemulțumitori, ca și când aceasta ar fi o sarcină grea și neplăcută. Căile lui Hristos sunt căi plăcute, toate căile Lui sunt cu pace. Dacă picioarele noastre au apucat să meargă pe cărări aspre și am luat asupra noastră sarcini grele, multe griji, căutând să ne facem comori pe pământ, să schimbăm acum calea și să mergem pe calea pe care Domnul Isus a pregătit-o pentru noi.
Nu suntem întotdeauna dispuși să Îi dăm poverile noastre Domnului Isus. Uneori ne spunem necazurile în fața unor urechi omenești, le vorbim despre greutățile noastre acelora care nu ne pot ajuta și neglijăm să-I încredințăm totul Domnului Isus, astfel ca El să ne schimbe calea plină de întristare cu una de bucurie și pace.
Scurtimea timpului ne presează și ne motivează să căutăm neprihănirea și să facem din Hristos prietenul nostru. Dar acesta nu constituie un motiv potrivit. Seamănă a egoism. Este oare necesar ca lucrurile înfricoșate din ziua Domnului să ne tot fie prezentate ca să ne constrângă, prin frică, să acționăm corect? Nu ar trebui să fie așa. Domnul Isus este atrăgător. El este plin de iubire, îndurare și milă. El vrea să fie prietenul nostru, să meargă alături de noi pe toate cărările aspre ale vieții.
Invitația Domnului Hristos către noi toți este o chemare la o viață de pace și odihnă, o viață liberă, plină de iubire, o viață în care să ne bucurăm de moștenirea bogată a vieții viitoare, nemuritoare. Nu trebuie să ne alarmăm dacă această cale a libertății ne trece și prin lupte și suferințe. Libertatea de care ne vom bucura este cu atât mai prețioasă, deoarece am făcut sacrificii ca s-o obținem. Această pace care întrece orice cunoștință va presupune bătălii cu puterile întunericului, lupte grele cu egoismul nostru și cu păcatele lăuntrice. Când ne aflăm în fața ispitei, trebuie să ne supunem unei discipline severe, obișnuindu-ne să îndurăm cu fermitate, aceasta însemnând că nu vom murmura ducând lupta cea bună a credinței. (…)
Nu Îl putem aprecia îndeajuns pe Mântuitorul nostru până când nu ajungem să-L vedem cu ochii credinței coborând până la cele mai mari adâncimi ale degradării omenești, luând asupra Sa natura umană, capacitatea de a suferi și, prin suferință, exercitându-Și puterea divină pentru a-i salva și a-i ridica pe păcătoși, care vor putea deveni prieteni cu El. – Review and Herald, 2 august 1881
