Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit. (Evrei 11:4)
Urmărește versiunea video aici.
Acești doi frați, Cain și Abel, reprezintă întreaga familie omenească. Amândoi au fost testați în privința ascultării, și toți oamenii vor fi puși la probă în acest punct. Abel a primit acceptarea lui Dumnezeu. El a scos la iveală aurul unui caracter neprihănit, principiile adevăratei evlavii. Însă religia lui Cain nu avea o temelie bună; ea se bizuia pe meritele omenești. El a adus lui Dumnezeu ceva în care avea un interes personal – roadele pământului, care fuseseră cultivate prin truda lui; iar jertfa și-a prezentat-o ca pe o favoare făcută lui Dumnezeu, prin care aștepta să-și asigure aprobarea divină. S-a supus în ce privește construirea unui altar, s-a supus prin faptul că a adus o jertfă, însă aceasta a fost o ascultare doar parțială. Partea esențială, recunoașterea nevoii după un Mântuitor, a fost lăsată la o parte. (…)
Amândoi erau păcătoși și amândoi recunoșteau cerințele lui Dumnezeu ca fiind importante în închinare. Privind din exterior, religia lor părea identică, însă doar până la un anumit punct în timp; relatarea biblică ne arată că a fost un timp în care deosebirea dintre cei doi a devenit foarte mare. Diferența a constat în ascultare în dreptul unuia dintre ei și neascultare în dreptul celuilalt.
Apostolul spune că Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Abel a înțeles marile principii ale răscumpărării. El s-a considerat păcătos și și-a dat seama că păcatul și pedeapsa pentru acesta, moartea, se interpuneau între sufletul lui și comuniunea cu Dumnezeu. El a adus jertfa junghiată, viața sacrificată, recunoscând astfel cerințele Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, el privea la sacrificiul din viitor, Hristos murind pe crucea calvarului, și, încrezându-se în ispășirea ce urma să se facă acolo, el a primit mărturia că este neprihănit, iar jertfa sa a fost acceptată.
Cum de a cunoscut Abel atât de bine planul de mântuire? Adam li-l prezentase copiilor și nepoților săi… După ce a păcătuit, Adam a fost cuprins de un simțământ de teroare. O spaimă continuă îl stăpânea; rușinea și remușcările îi torturau sufletul. În această stare ar fi vrut să fie cât mai departe de prezența lui Dumnezeu, pe care îi plăcea atât de mult să-L întâlnească în căminul său din Eden. Însă Domnul l-a urmărit pe acest om cu conștiința încărcată și, deși a condamnat păcatul de care Adam se făcuse vinovat, i-a transmis cuvintele prețioase ale făgăduinței Sale. – Signs of the Times, 23 decembrie 1886
