Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna spre cer și va fi întuneric peste țara Egiptului, așa de întuneric de să se poată pipăi.” (Exodul 10:21)
Egiptenii erau disperați. Urgiile care căzuseră asupra lor erau deja peste puterile lor de a suporta și erau plini de temeri pentru viitor. Oamenii se închinau lui Faraon ca la un reprezentant al zeului lor și care îi îndeplinea planurile. În ciuda acestui lucru, mulți erau convinși că el se împotrivea unei Puteri superioare care ținea toate popoarele sub cârmuirea Sa. Deodată, un întuneric a cuprins toată țara, atât de dens și atât de negru, încât părea un întuneric care se putea pipăi. Nu doar că oamenii erau lipsiți de lumină, însă chiar atmosfera era atât de apăsătoare, încât era greu și de respirat… Însă toți copiii lui Israel aveau lumină și se bucurau de aer curat în locuințele lor. (…)
Robii evrei erau încontinuu favorizați de Dumnezeu și deveneau tot mai încrezători că vor fi eliberați. Logofeții nu îndrăzneau să-i mai pedepsească la fel de aspru ca înainte, temându-se ca nu cumva marea mulțime a evreilor să se ridice și să se răzbune pentru maltratările pe care le suferiseră.
Acest întuneric înspăimântător a durat trei zile și, în acest timp, activitățile obișnuite ale vieții nu au putut fi îndeplinite. Acesta era planul lui Dumnezeu. El dorea să le ofere timp să cugete și să se pocăiască înainte de a trimite ultima și cea mai cumplită urgie, moartea întâilor născuți. El a dorit să îndepărteze din preajma lor orice lucru care să le distragă atenția și să le dea răgaz să mediteze, oferindu-le în felul acesta noi dovezi ale îndurării Sale și ale faptului că El nu dorea să-i nimicească.
La sfârșitul celor trei zile de întuneric, Faraon a trimis după Moise și i-a spus: „Duceți-vă și slujiți Domnului! Să nu rămână în țară decât oile și boii voștri. Copiii voștri vor putea merge și ei împreună cu voi.” Răspunsul a fost: „Chiar să ne dai tu însuți jertfele și arderile-de-tot pe care le vom aduce Domnului, Dumnezeului nostru, și turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi și să nu rămână o unghie din ele, căci din ele vom lua ca să slujim Domnului Dumnezeului nostru, iar până vom ajunge acolo nu știm ce vom alege ca să aducem Domnului.”
Faraon, neînduplecat și hotărât, a strigat: „Ieși de la mine! Să nu cumva să te mai arăți înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta, vei muri.” Şi răspunsul a fost: „Da…, nu mă voi mai arăta înaintea ta.” – Signs of the Times, 18 martie 1880
