S-au dus apoi într-un loc îngrădit, numit Ghetsemani. Şi Isus a zis ucenicilor Săi: „Şedeți aici până Mă voi ruga.” (Marcu 14:32)
După ce a plecat de lângă ucenicii Săi, spunându-le să se roage pentru ei înșiși și pentru El, a ales trei dintre ei, pe Petru, Iacov și Ioan, și S-a dus și mai departe în singurătatea grădinii. Acești trei ucenici fuseseră cu El la schimbarea la față; ei îi văzuseră pe vizitatorii cerești, Moise și Ilie, vorbind cu El, iar Hristos dorea ca ei să fie prezenți împreună cu El și cu acea ocazie. (…)
Domnul Hristos Şi-a exprimat dorința după simpatie, și apoi S-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră. S-a aruncat cu fața la pământ și Se ruga zicând: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” După un ceas, simțind nevoia de împreună-simțire, S-a ridicat de la pământ și S-a dus clătinându-Se pe picioare la locul unde îi lăsase pe cei trei ucenici… Tânjea să audă din partea lor cuvinte care să-i aducă ceva alinare în suferința Sa. Însă a fost dezamăgit. Ei nu I-au acordat ajutorul de care avea atâta nevoie. În loc de aceasta, „El i-a găsit dormind”.
Chiar înainte de a-Şi îndrepta pașii spre acea grădină, Domnul Isus spusese ucenicilor Săi: „În noaptea aceasta, toți veți găsi o pricină de poticnire în Mine”; iar ei Îi dăduseră toată asigurarea că nu-L vor uita niciodată pe Domnul lor, că Îl vor urma și în temniță și, dacă va fi nevoie, vor fi gata să sufere și să moară împreună cu El. Iar bietul Petru, cel plin de sine, adăugase: „Chiar dacă toți ar găsi în tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în tine o pricină de poticnire.” Însă ucenicii se încredeau în propria lor putere; ei nu au privit spre Ajutorul cel atotputernic, așa cum îi sfătuise Isus să facă. Chiar și zelosul Petru, care doar cu câteva ore înainte declarase că e gata să moară cu Domnul Său, acum dormea. (…)
Din nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de o agonie supraomenească și, fiind epuizat și în stare de leșin, s-a târât iarăși în locul unde luptase mai înainte. Doar cu puțin timp în urmă, Hristos Își înălțase sufletul neșovăielnic în cântări de laudă, ca unul care era conștient că este Fiul lui Dumnezeu. Acum vocea Sa se auzea în aerul liniștit al nopții, nu în tonuri de triumf, ci plină de agonie omenească. Nu de mult fusese senin în măreția Sa, fusese ca un cedru falnic. Acum era ca o trestie frântă. (…)
Deși păcatul era lucrul îngrozitor care deschisese stăvilarele necazurilor asupra lumii, El avea să fie jertfa pentru un neam care alesese să păcătuiască. – Signs of the Times, 2 decembrie 1897
