De ce n-am murit în pântecele mamei mele? De ce nu mi-am dat sufletul la ieşirea din pântecele ei? (Iov 3:11)
Ascultă ediția audio aici.
Bietul Iov! Strigătul lui este cel al unui om disperat care se simte abandonat de Dumnezeu. În decurs de câteva zile, a pierdut tot: proprietăţi, copii, sănătate, soţie… Însă, ne întrebăm, a pierdut şi ceea ce ar fi mult mai teribil: încrederea că va depăşi problemele? Prietenii lui au ţinut să îi arate că tot ce i se întâmplă este din cauza nedreptăţii lui: „Tu zici: «Felul meu de a vedea este drept şi sunt curat în ochii Tăi.» Ah! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de Şi-ar deschide buzele să-ţi răspundă şi de ţi-ar descoperi tainele înţelepciunii Lui, ale înţelepciunii Lui nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi răsplăteşte totuşi după fărădelegea ta” (Iov 11:4-6). Există însă un lucru esenţial pe care patriarhul nu l-a pierdut, chiar şi atunci când îşi doreşte moartea: credinţa şi speranţa în Salvatorul său: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).
Există, totuşi, un Dumnezeu în ceruri… Chiar şi atunci când toate ne merg rău, când neşansa, dizgraţia, suferinţa se agaţă de noi, când problemele nu încetează să tot apară, când nu mai vedem mâna lui Dumnezeu acţionând în viaţa noastră, când cerul devine surd, insensibil la implorările noastre, când pare că Dumnezeu ne-a abandonat, când nu înţelegem de ce ni se întâmplă una sau alta: o boală gravă, pierderea serviciului, decesul cuiva drag. De ce ni se întâmplă aşa ceva tocmai nouă, tocmai mie? De ce?
Să păstrăm totdeauna în minte că Dumnezeu este un Dumnezeu al providenţei, care ne iubeşte şi ne ocroteşte, care ţine viaţa noastră în mâinile Lui, care poate şi ştie cum să întoarcă vântul, care ştie unde vrea să ne conducă. Un Dumnezeu care a răspuns credinţei şi încrederii lui Iov într-un mod nebănuit. Patriarhul, care pierduse iluzia vieţii, nu doar că s-a căit de lamentările lui, dar a şi mărturisit: „Da, am vorbit fără să le înţeleg de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep” (Iov 42:3).
Să vă amintiţi astăzi că în criză iese la iveală caracterul. Orice suferinţă este temporară. Nu cedaţi în faţa ei. Ci, la fel ca Iov, mai degrabă credeţi că veţi vedea cu ochii voştri revenirea lui Isus pe acest pământ.
