Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. (Romani 7:14-15)
Ascultă ediția audio aici.
Pe 20 aprilie 2007, sub pontificatul lui Benedict al XVI-lea, Comisia internațională a Bisericii Catolice a decis să înlăture credința în existența limburilor, locuri în care, conform tradiției catolice veche de secole, erau primiți copiii morți înainte de botez, deci condamnați la toate pedepsele atrase de păcatul originar. Este adevărat că limburile nu au avut niciodată statutul de dogmă de credință. Dar, de-a lungul secolelor, au fost apărate în tratatele de teologie și predate în catehisme: „Pentru a fi un bun catolic, trebuie să accepți că, din cauza păcatului primului om, toți descendenții lui Adam vin pe lume cu un păcat real, care poate fi înlăturat doar prin botez” (Henri Rondet, El pecado original, p. 218). Articolul al doilea al Declarației protestante de la Augsburg, din 1530, spunea, mai mult sau mai puțin, același lucru: „Acest păcat ereditar și această întinare înnăscută și contagioasă este un păcat real, care îi supune la condamnare și la mânia veșnică a lui Dumnezeu pe toți cei care nu s-au născut din nou prin botez și prin Duhul Sfânt.”
Păcatul originar nu trebuie înțeles astfel! Scripturile nu folosesc niciodată expresia „păcat originar”. Nimeni nu este vinovat la naștere. Dacă ne naștem vinovați, dreptatea divină ar fi de pus în discuție. Ceea ce poartă copilul în el la naștere este germenele aducător de moarte al păcatului, înclinația spre păcat. Dar va rămâne nevinovat până ce Îl va sfida pe Dumnezeu prin fapte personale, comise în mod deliberat. Adam ne-a transmis o anomalie morală, predispoziția pentru păcat care a fost consecința faptei sale vinovate. Este ceea ce Pavel explică prin „a fi vândut păcatului”, a fi rob „păcatului care este în mine”. Și acest germene al păcatului, acest potențial păcat, se dezvoltă în mod fatal în act responsabil, în greșeală, dacă nu intervine Duhul Sfânt.
Concepția pesimistă că omul are nevoie de mântuire prin Hristos nu este, în zilele noastre, împărtășită de psihologia contemporană, care consideră că fondul omului este bun, dotat cu capacitatea înnăscută de a dezvolta un caracter nobil, astfel că păcatul nu este altceva decât un accident, ca rezultat al unei educații greșite sau al unei moșteniri genetice bolnave. Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar așa. Dumnezeu continuă să ne supravegheze rostind, ca pe un avertisment providențial, ceea ce i-a spus lui Cain înainte să își asasineze fratele, pe Abel: „Păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7).
Să Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de orice tendință păcătoasă. El ne va ajuta, astfel încât să fim biruitori.
