Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde ești?” (Geneza 3:9)
Ascultă ediția audio aici.
La scut timp după cădere, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?” Dumnezeu știa răspunsul; îl căuta, deși îl cunoștea. De ce? În acest fel, nu doar că este scoasă în evidență natura harului și a dragostei divine, ci și nevoia omului de pocăință și de credință. Nu există mântuire fără mărturisire sinceră, nu există mărturisire fără pocăință, nu există pocăință fără recunoașterea greșelii, nu există recunoașterea greșelii fără meditație și autoexaminare profundă.
„Unde ești?” Întrebarea înglobează totul. Semnifică, în primul rând, manifestarea harului și a dragostei divine în căutarea omului vinovat, dezgolit, înspăimântat și rușinat, care se ascunde de Creatorul Său. Ea exprimă apoi acuzația gravă, fără circumstanțe atenuante, de încălcare a justiției divine. Este ca o săgeată îndreptată spre conștiința omului, un apel la natura sa morală și responsabilă. „Unde ești?” este și o invitație de a mărturisi și de a se întâlni din nou cu Creatorul; este un apel la capacitatea de a se pocăi a omului și de a accepta mântuirea.
Această întrebare a Creatorului, inima problematicii păcatului, introducea primul act al planului de mântuire, era cea dintâi profeție mesianică ce garanta păcătosului pierdut că Dumnezeu este în căutarea lui. Plecând de aici, istoria mântuirii va fi un lanț neîntrerupt de inițiative divine în căutarea ființelor umane, căutare a cărei supremă realizare este Isus Hristos.
„Unde ești?” nu este o întrebare generală, colectivă, retorică. Directă, privată, personală, ea mă privește pe mine. Nu pot să o evit, nici să privesc în altă parte și nici să mă refugiez în carențele spirituale ale altora, pentru că mântuirea e personală. Cum trebuie să îi răspund? Oprindu-mă, gândindu-mă, îndreptându-mi privirea asupra mea în primul rând, printr-o introspecție care să îmi permită să analizez fundamentele crezului meu: credința mea, speranța mea, bucuria mea, iubirea mea. Apoi, privind în sus, către Dumnezeu, să caut comuniunea cu El, cerându-I ajutorul, rugându-L să îmi ofere ocrotirea Sa. Și în cele din urmă, privind în jur, către cei care mă înconjoară, și evaluând propria responsabilitate în relație cu ceilalți, admițând îndatoririle mele familiale și sociale.
Către ce ne îndreaptă atenția cele trei direcții ale acestui răspuns?
Ne arată că este timpul să ne întrebăm în ce stadiu se află astăzi viața noastră spirituală și ce facem pentru a fi creștini mai buni?
Întrebarea din Eden continuă să rezoneze în inima omului pentru ca noi să nu uităm că există, în ceruri, un Dumnezeu.
