Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău, Abel?” El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9)
Ascultă ediția audio aici.
Într-o zi, un profesor de religie de la Facultatea de Filosofie și Litere de la Universitatea din Valencia explica episodul dintre Cain și Abel ca pe un mit care prezintă luptele dintre vânătorii și agricultorii din preistorie. Cain și Abel erau eponime, adică figuri care au dat numele a două popoare. Nu m-am putut abține în fața interpretării mitice a relatării și, odată ce cursul s-a terminat, m-am dus la profesor și am schimbat cu el câteva remarci legate de inspirație și de valoarea spirituală a personajelor. Profesorul, surprins, a explicat conceptul inspirației Scripturilor la cursul următor. Spre marea mea surprindere, odată cu asta a contrazis tot ce predase la cursul anterior!
Povestirea despre Cain și Abel are o valoare prototipică deosebită. Conține fapte, cuvinte și atitudini purtătoare ale unui sens inaugural: religia, închinarea, jertfele, invidia, violența, lipsa de solidaritate, moartea. Or, Noul Testament și, mai ales, Isus Însuși îi situează pe Cain și pe Abel într-un context istoric, cu personaje reale, ale căror fapte reprezintă un comportament de care ar trebui să ținem seama.
După asasinarea dramatică a fratelui său, Abel, Cain a fost întrebat de Creator: „Unde este fratele tău, Abel?” Domnul îi adresează întrebarea în așa fel încât să îl determine să se gândească, să interiorizeze și să evalueze ceea ce a făcut, pentru ca apoi, cu durere, crima să fie mărturisită și să se pocăiască. Însă răspunsul: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”, rostit la începutul istoriei, creează o ruptură care împarte umanitatea în două grupuri opuse: cainiții și victimele lor, opresorii și oprimații, învingătorii și învinșii, indiferenții nesolidari și colaboratorii solidari.
Întrebarea Creatorului nu a încetat să se facă auzită de-a lungul istoriei umanității. Și rezonează și astăzi în timpul știrilor de fiecare zi: „Unde este fratele tău, Abel?” Și, în acest caz, Dumnezeu nu mai intervine ca un tată în căutarea fiului rătăcit, ci ca un judecător care cere asumarea responsabilității. Dumnezeu controlează lumea. Reclamă protecție asupra ei, empatie unii față de alții. Și, deși Tatăl ceresc oferă remedii față de dramatica manifestare a cainismului, El așteaptă ca și oamenii să răspundă fără eschivări și amânări, să nu treacă pe lângă mai departe, oferind doar pomeni umilitoare și meschine.
Să nu rămânem indiferenți față de suferința aproapelui. Să îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne ajute să fim conștienți că suntem păzitorii fraților noștri.
