Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viață”. (Geneza 32:30)
Ascultă ediția audio aici.
În acea noapte, Iacov a vrut să rămână singur pentru că fierbea de neliniște. „Singur și fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Cu strigăte de deznădejde și lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu” (Patriarhi și profeți, pp. 177–178). Dar în loc să găsească pacea pe care o căuta, a întâlnit un adversar cu care s-a luptat până în zori. Această luptă misterioasă, rugăciunea-luptă, corespunde unui al doilea nivel al rugăciunii. Și totuși, doar lupta fizică nu l-ar fi condus pe Iacov la transformarea morală care a urmat. A fost vorba de o criză morală însoțită de lupta corp la corp.
Cine era adversarul? Iacov nu l-a recunoscut. Tot ce a putut să își dea seama a fost că nu avea un inamic obișnuit. Se lupta cu Hristos Însuși. Care este adversarul care ni se opune în noaptea strâmtorării noastre când ne rugăm? În primul rând, nedemna viață de păcat: „În timp ce se lupta astfel pe viață și pe moarte, sentimentul vinovăției apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fața sa, despărțindu-l de Dumnezeu” (Patriarhi și profeți, p. 178). Apoi, făgăduințele inoperante ale lui Dumnezeu, rodul unei religii teoretice, devin și ele adversarii noștri în rugăciune atunci când vine criza. Și în cele din urmă, adversar ne este concepția insuficientă pe care o avem despre Hristos, identificarea Sa totală cu suferințele noastre.
Odată cu primele licăriri ale zorilor, necunoscutul l-a lovit cu putere pe Iacov, așa încât i-a dislocat șoldul. Pierzându-și puterea, Iacov și-a înlănțuit rivalul cu brațele pentru a se sprijini. A atins, astfel, cel de-al treilea nivel al rugăciunii: abandonul total, credința totală, o manifestare a harului lui Dumnezeu, care ne oferă pacea iertării și ne salvează. Necunoscutul i-a spus: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Și Iacov i-a răspuns cu avântul eroismului suprem al credinței: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). „Acest om păcătos și supus greșelii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului” (Patriarhi și profeți, p. 178).
Binecuvântarea consta în a primi un nume nou, adică o identitate nouă. Iacov, care înseamnă „uzurpator”, a fost înlocuit cu Israel, care înseamnă „prinț al lui Dumnezeu”. Soarele răsărise deja și Iacov a numit locul acela Peniel. Întâlnirea aceea îi schimbase viața. În urma ei, ajunsese să fie convins că în ceruri există un Dumnezeu… și că el făcea parte din planul Său.
Ați avut vreo întâlnire asemănătoare cu Isus? Sunteți dispuși să aveți o astfel de experiență?
