Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.” (Exodul 14:15)
Ascultă ediția audio aici.
Deși israeliții au fost scoși din Egipt de o mână puternică, faraonului i-a părut rău că îi lăsase să plece. Pierduse singura mână de lucru gratuită pe care o avusese la dispoziție. Așa că și-a pregătit armata sa puternică, infanteria, cavaleria și redutabilele care de luptă, însoțită de preoți și de figurile ilustre ale regatului, și a plecat în căutarea sclavilor. Faraonul ar fi dorit să îi intimideze pe evrei prin toată desfășurarea de forțe a puterii sale. La rândul lor, israeliții, foarte încrezători, se credeau victorioși. Dumnezeu trebuia să le încerce din nou credința.
În loc să meargă direct spre Canaan pe drumul care traversa țara războinicilor filisteni, Domnul i-a condus spre sud, spre lacurile de la Marea Roșie. Norul care îi călăuzise i-a deviat spre un defileu stâncos în care să campeze aproape de mare. Situația nu putea fi mai disperată: pereții abrupți ai muntelui îi înconjurau din două părți, în faţă aveau marea, ale cărei ape constituiau o barieră aparent de netrecut, iar în urma lor venea avangarda armatei egiptene. Ce era de făcut? În acel moment critic s-au manifestat patru atitudini diferite:
1. Poporul, înspăimântat, a început să protesteze și să îl acuze pe Moise. Se scufunda într-un abis de pesimism și necredință, regretând perioada de sclavie din Egipt.
2. Moise, înțelegând că trebuia să se lupte cu egiptenii, L-a chemat în ajutor pe Dumnezeu și apoi a încercat să liniștească poporul declarându-și credința: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta. […] Domnul Se va lupta pentru voi.” (Exodul 14:13-14)
3. Egiptenii, ajungându-i din urmă pe israeliți aproape de mare, erau siguri că îi vor captura. Așa că i-au urmărit orbește prin marea deschisă.
4. Dumnezeu considera că israeliții aveau nevoie de o credință activă. Așa că i-a arătat lui Moise că poporul trebuie să înainteze. Da, dar în ce direcție? Să se întoarcă? Nu! Asta însemna sclavie. Spre munte? Imposibil! Spre mare? Da! Să meargă însemna să asculte, să se îndrepte țintă spre miracol, spre o preaputernică intervenție divină. Animați de o credință plină de îndrăzneală hotărâtă, asta au și făcut, deoarece credința nu o ia niciodată înapoi și nici nu caută să fugă. Toiagul lui Moise a separat apele și au trecut marea pe uscat.
Dumnezeu are puterea de a oferi soluții la situații fără ieșire. Să ținem minte lucrul acesta. Pentru El nu există lucruri imposibile. Și astăzi, să Îl căutăm cu credință.
