În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea. (Judecătorii 17:6)
Ascultă ediția audio aici.
Deși strălucită și providențială, cucerirea Canaanului prezintă niște umbre, dureroși factori care au determinat desfășurarea istoriei lui Israel. În discursul său de adio, Iosua a recunoscut că Dumnezeu a scos din Canaan popoare mari și puternice, dar că rămăsese de combătut acolo o minoritate care trebuia dominată, fără a li se îngădui niciun fel de alianță cu ea (Iosua 23:6-12). Pentru situația în care poporul nu ar fi procedat așa, el a adăugat: „Să fiţi încredinţaţi că Domnul Dumnezeul vostru nu va mai izgoni aceste neamuri dinaintea voastră, ci ele vă vor fi o cursă şi un laţ, un bici în coaste şi nişte spini în ochi, până veţi pieri de pe faţa acestei ţări bune pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul vostru” (Iosua 23:13).
Din păcate, după moartea lui Iosua, semințiile nu s-au comportat ca un popor unit. Foarte repede canaaniții au descoperit slăbiciunea invadatorilor lor și i-au dominat. Și așa a început trista istorie a perioadei judecătorilor, o istorie a fragmentării forțelor israelite, a abandonării luptei pentru cucerire, suspendată în cele din urmă, a anarhiei și, mai rău încă, a idolatriei, a amestecului cu popoarele păgâne și a pierderii loialității față de alianța pe care israeliții o aveau cu Dumnezeu. Cuvintele lui Iosua s-au împlinit ad litteram: popoarele canaanite i-au dominat și i-au tulburat. Cu toate acestea, Israel s-a pocăit de mai multe ori și L-a implorat pe Dumnezeu să îi acorde sprijinul. Și atunci Dumnezeu alegea dintre cei care îi rămăseseră credincioși un judecător, sau un lider, care să Îi elibereze poporul.
Această istorie lungă de aproape trei secole este presărată cu fapte de eroism și cu intervenții cerești providențiale, dar și cu evenimente odioase în rândul poporului evreu. Este clar, o dată în plus, că victoriile, triumfurile credinței și intervențiile extraordinare ale lui Dumnezeu nu sunt permanente. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie fidel și vigilent în permanență. Dacă nu, victoriile de ieri se pot transforma astăzi în dezastre. Păcatul și apostazia îi displac Tatălui ceresc, care uneori îngăduie să suportăm consecințele propriilor greșeli, nu ca răzbunare, ci ca să ne întoarcem fața către El, implorând iertare și ajutor. Cartea Judecătorii dă mărturie despre aceasta în mod incontestabil și cu convingere.
Când fiecare face ce dorește, nu e neapărat cea mai sigură cale (Proverbele 14:12). Cel mai bine este să ascultăm de Dumnezeu și de Cuvântul Său. Să avem acest lucru în vedere.
