Întoarceţi-vă la cetăţuie, prinşi de război plini de nădejde! O spun şi astăzi că îţi voi întoarce îndoit! (Zaharia 9:12)
Ascultă ediția audio aici.
Tema speranței este cu adevărat inepuizabilă cât timp durerea pe care o suferim în această lume, lanțurile care ne leagă de neprevăzuturi tulburătoare și de care nu ne putem elibera singuri sunt, la rândul lor, inepuizabile și inevitabile. Înainte de apariția scrierilor filosofice, vechii greci inventaseră mitologia pentru a explica realitățile pe care le trăim și din cauza cărora suferim pe pământ. Mitul lui Prometeu, de exemplu, relatează că acest titan al Olimpului a furat focul de la zei și l-a adus oamenilor. Drept pedeapsă, Zeus l-a condamnat să fie legat cu lanțuri de o stâncă și un vultur să vină zi de zi și să îi mănânce ficatul. Pentru că Prometeu era nemuritor, în timpul nopții, ficatul lui se regenera, așa că suferința provocată de vultur s-ar fi repetat la nesfârșit. Într-o zi, lui Hercule, fiul lui Zeus, i s-a făcut milă de el. A ucis vulturul și l-a eliberat din lanțuri pe Prometeu. Aceasta a fost eventuala soluție intuită de antici pentru salvarea neamului omenesc: Hercule, eliberatorul, era speranța lor. Mai târziu, Aristotel scria: „Speranța este visul omului treaz.”
Această idee, deși formulată de un păgân, este de o asemănare fundamentală cu cea a Sfintelor Scripturi. Tema speranței a fost dintotdeauna și continuă să fie marele mesaj al revelației biblice, o soluție la suferințele omului, nu doar într-un viitor îndepărtat al promisiunilor escatologice, ci și pe traseul cotidian al vieții noastre actuale. Se poate spune că omului care crede în Isus Hristos i se deschide perspectiva vieții, refugiului și ocrotirii de frică și de suferință.
În Bahamas, pe un promontoriu aflat în apropiere de Nassau, se află ruinele unei mari fortărețe care apără intrarea în cetate de atacurile piraților. Sub focul tunurilor, nicio corabie nu îndrăznea să se apropie. Și, când erau amenințați de vreo invazie, locuitorii din Nassau își părăseau orașul pentru a se adăposti în fortăreață. În oraș erau liberi. În fortăreață erau prizonieri, dar prizonieri ai speranței. Dacă ar fi părăsit-o în timpul unui asediu, și-ar fi riscat viața.
Despre această speranță vorbește și textul de astăzi. În fortăreața speranței în care suntem captivi, stăm în mâinile unui Dumnezeu atotputernic, la adăpostul aripilor Sale și sub ocrotirea Lui, trăind bucuria speranței în viață veșnică.
