Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. […] Isus plângea. (Ioan 11:33,35)
Ascultă ediția audio aici.
Fericiți cei ce plâng? Cum pot fi fericiți cei ce au fost loviți de boală, eșec sau doliu? Textul pare să conțină o contradicție, pentru că, în diverse ocazii, Isus Însuși nu a avut cum să evite să verse lacrimi. A plâns când a văzut durerea Martei și a Mariei după moartea fratelui lor, Lazăr. A plâns când Ierusalimul L-a respins pe Mesia și și-a atras, astfel, câțiva ani mai târziu, în timpul împăratului Titus, distrugerea (Luca 19:41-44).
Copiii lui Dumnezeu care plâng vor primi mângâiere aici, jos, și acum. După Ellen White, „dacă este primită în credință, încercarea ce pare așa de amară și greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Lovitura nemiloasă care veștejește bucuriile de pe pământ va fi mijlocul de a ne întoarce privirile spre ceruri. Cât de mulți sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus dacă întristarea nu i-ar fi făcut să caute mângâiere în El!” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 14). Hristos l-a înviat pe Lazăr și l-a redat surorilor sale care sufereau; suspinele din Ghetsimani și suferința de pe cruce s-au transformat în slavă la înviere și în biruință asupra morții. Profetul Isaia a spus despre Hristosul care trebuia să vină: „M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită […], să dau celor întristaţi din Sion […] o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit” (Isaia 61:1,3). Și, într-un Sabat, în sinagoga din Nazaret, Isus le-a spus concetățenilor Săi: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21).
Această fericire mai are o aplicație: să arate tristețea pocăinței, a părerii de rău, celor ce plâng din pricina păcatelor lor, celor care cer iertarea divină. Acesta este plânsul după voia lui Dumnezeu: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7:10). Cei care primesc, prin pocăință, iertarea divină primesc consolare. E mai mult decât un act juridic prin care ne eliberează de condamnare: „Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare care transformă inima” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 85).
Dacă suntem conștienți de durerea profundă pe care păcatele noastre au cauzat-o Tatălui ceresc, dacă recunoaștem că suntem responsabili pentru erorile grave pe care le-am comis, atunci suntem pe drumul cel bun. Suntem aproape de Împărăția cerurilor.
