Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exodul 34:6-7)
Ascultă ediția audio aici.
Deși unii interpreți pretind că Moise este subiectul verbului „a striga”, relatarea spune doar ce a auzit Moise, nu și ce a văzut. Pentru că, de fapt, nu a văzut nimic: „Când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece” (Exodul 33:22). Așadar, Cel care a strigat și a proclamat atributele divine, și mai ales milostivirea, nu a fost Moise, ci Domnul Însuși.
Termenul „milostiv” (misericors, în latină), este un cuvânt compus din miseror, care înseamnă „a avea milă de” și din cor, care înseamnă „inimă”. Îl desemnează, așadar, pe cel a cărui inimă compătimește, care e profund înclinat către milostivire, milă, compasiune. Termenul grecesc praeis, folosit în această fericire, are același sens. Dar inima omului este înșelătoare: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Milostivirea își găsește esența doar în Dumnezeu. Așa că, de fiecare dată când cineva manifestă un spirit de milostivire, nu este datorită unui impuls personal. Dumnezeu este sursa oricărei îndurări și cei îndurători pot fi părtași la natura divină numai atunci când Duhul Sfânt „a intervenit chirurgical” în inimă: „Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne” (Ezechiel 11:19).
Cel care se știe beneficiar al milei divine nu este milostiv, ci mai degrabă făcut, determinat să fie milos. De aceea spune Hristos că cei milostivi vor avea parte de milă. Cei milostivi sunt cei care manifestă compasiune față de săraci, față de cei care suferă și față de cei oprimați. Nu este vorba aici numai de practicarea binefacerii, ci este vorba de mult mai mult: de a practica iertarea, de a-i motiva pe cei descurajați și de a se identifica cu durerea altuia. Ceea ce implică a nu pune întrebarea dacă cel aflat în nevoie este demn de ajutor. Tot ce trebuie este să oferim ajutor și, dacă este posibil, să îl scoatem din starea în care se află. Cuvinte și fapte de bunătate, priviri de susținere și simpatie, manifestări de recunoștință, toate acestea și multe altele alcătuiesc limbajul celor milostivi cu inima.
Astăzi, să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să avem milă față de alții.
