Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu… (Apocalipsa 3:14)
Ascultă ediția audio aici.
„Amin” este un cuvânt evreiesc care a trecut în ritualul liturgic al primilor israeliți, apoi în cel al bisericii creștine, ca expresie a mărturisirii sincere, a fervorii, a supunerii și a certitudinii congregației care se roagă și aduce laudă. Conține ideea de perseverență fundamentală, solidă, în care se poate avea încredere.
În Vechiul Testament, cuvântul „amin” este atât manifestarea unui asentiment față de proclamarea blestemelor (Deuteronomul 27:14-26), cât și un răspuns al audienței la cântarea psalmilor în închinarea la templu (Psalmii 41:13). Printre diversele sale semnificații, putem cita: „așa să fie”, „desigur”, „cuvintele tale să se împlinească”, „cu adevărat”, „este confirmat” și, în consecință, „în mod obligatoriu”. „Amin” era folosit atât în limbaj comun, cât și juridic și teologic: în ceremoniile de învestitură, în pacte și alianțe, ca particulă emfatică pentru a exprima afilierea la cuvintele altcuiva, pentru a confirma o decizie și, printr-o singură afirmare sau repetându-l, comunitatea de credincioși îşi exprima adeziunea la rugăciunea sau cuvintele de laudă rostite.
În Noul Testament, „amin” era folosit în sinagogă. Adunarea saluta cu acest cuvânt elogiul sau lectura legii. Isus și ucenicii au întâlnit aminul în închinarea de la sinagogă și astfel a trecut în cultul creștin, în care dăinuie drept cuvânt liturgic universal. În Noul Testament, urmează după doxologiile și rugăciunile lui Pavel, încheie Rugăciunea Tatăl nostru, e folosit la finalul majorității epistolelor, iar în Apocalipsa apare ca termen liturgic pentru confirmarea laudelor și promisiunilor, atât în ceruri, cât și pe pământ. Isus, în evanghelii, îl folosește pentru a preceda cele mai solemne dintre afirmațiile Sale: „Adevărat vă spun.”
Dumnezeul aminului profetului Isaia (Isaia 65:16) și Amin, Martorul credincios și adevărat, din Apocalipsa, sunt însăși întruparea adevărului care are un mesaj special pentru biserica noastră, a laodiceenilor. El ne invită să acceptăm și să ne identificăm, cu toată sinceritatea, cu rugăciunea-model și să rostim aminul final, asertiv, confirmativ, executoriu, care ne asociază și ne implică în împlinirea sa providențială.
Când ne rugăm astăzi și ne încheiem rugăciunea prin „amin”, putem avea certitudinea că există în ceruri un Dumnezeu care este atent la rugăciunile noastre, pentru a ne conduce viețile pe cel mai bun drum.
