Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46)
Ascultă ediția audio aici.
Planul stabilit de Dumnezeire pentru salvarea omenirii este numit „taină” în Noul Testament și se face referire la el în moduri diferite: „taina Împărăţiei” (Marcu 4:11); „taina evlaviei” (1 Timotei 3:16); „taina credinţei” (1 Timotei 3:9); „taina lui Dumnezeu Tatăl, adică Hristos” (Coloseni 2:2); „taina Evangheliei” (Efeseni 6:19); „taina voii Sale” (Efeseni 1:9). Taina mântuirii are implicații care pot fi greu de înțeles fără exercitarea credinței: întruparea Fiului lui Dumnezeu, coborârea dumnezeirii; noțiunile de substituire, de ispășire, de moarte și părăsire de către Tatăl; toate pot fi taine de neînțeles. Dar, așa cum spune Pavel, aceste taine au fost descoperite (Efeseni 1:9). În scenele dramatice ale patimilor lui Hristos, supranaturalul este în mod intim legat de cea mai dură realitate a suferințelor, a chinuitoarei agonii și, în cele din urmă, a morții îndurate de Fiul omului. Strigătul lui Hristos pe cruce ne surprinde: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Răscolitor! Trebuia ca Mântuitorul preaiubit să treacă singur prin toată această suferință și moarte? Nu spusese Hristos evreilor: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17)? Unde era Tatăl în timp ce Isus agoniza pe cruce?
„Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor și garant al nostru, a fost așezată nelegiuirea noastră, a tuturor. […] Acum, sub povara teribilă a vinovăției ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea fața dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeiești de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înțeleasă de către om. […] O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de moarte, a îmbrăcat crucea. […] În întunericul acela dens era ascunsă prezența lui Dumnezeu. […] Dumnezeu și îngerii Săi sfinți se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezența Sa nu era descoperită.
Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice ființă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Și, în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezența Tatălui” (Hristos, Lumina lumii, pp. 654–655).
Când medităm la suferințele și la moartea lui Hristos pe Calvar, realismul tulburător al acestor scene ne face să ne dăm seama că nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla fără o iubire infinită față de omenire, față de noi.
