De la Tine vin bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta sunt tăria şi puterea şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. (1 Cronici 29:12)
Ascultă ediția audio aici.
Când Dumnezeu a terminat creațiunea, a văzut că „toate erau foarte bune”. I-a dat omului mult mai mult decât avea nevoie pentru a fi fericit; propriul trup și natura înconjurătoare erau manifestări ale puterii, slavei și iubirii Creatorului.
După păcat, Providența divină a continuat să aibă grijă de ființa omenească, manifestând o nemăsurată generozitate. Dar asupra Edenului, și apoi asupra acestui pământ întunecat de păcat, Dumnezeu nu i-a acordat omului dreptul de proprietate. Titlul de proprietar este al lui Dumnezeu. Adam a fost un administrator. El avea putere, autoritate, la fel ca un administrator, dar pământul nu i-a aparținut. Când Adam și Eva au mâncat din fructul interzis, au acționat ca și cum ar fi fost proprietari, din moment ce doar proprietarul poate lua liber din ceea ce îi aparține. Administratorul trebuie să aibă permisiune. Și Adam nu a avut-o!
Câteva secole mai târziu, arătându-i lui Solomon planurile Templului de la Ierusalim și tot aurul pe care îl pusese deoparte pentru construcție, David a cerut poporului să aducă lui Iehova un dar de bunăvoie și a rostit o rugăciune de binecuvântare în care a reafirmat principiul administrării edenice: „Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29:14).
Dumnezeu Se manifestă ca un proprietar, lăsându-ne libertatea de a asculta sau de a nu asculta de poruncile Sale. Administrarea bunurilor lui Dumnezeu cu credincioșie se manifestă în trei feluri: consacrarea celei de-a șaptea părți din timpul nostru, Sabatul; dăruirea celei de-a zecea părți din mijloacele financiare pe care le primim, zecimea; și libertatea sistematică de a dărui de bunăvoie din banii, timpul și talentele noastre. Dumnezeu vrea ca administrarea să fie: o școală de eradicare a egoismului, în formarea caracterului, o mărturie sinceră a încrederii, recunoștinței, dragostei și credincioșiei față de Dumnezeu și o dovadă a capacității noastre de a primi, într-o zi, bogățiile veșnice ale Împărăției cerurilor.
Să nu uităm că administrarea nu este doar o chestiune de generozitate, ci și de onestitate și, mai ales, de dragoste, pentru că „dăruirea fără dragoste este posibilă, dar dragostea fără dăruire nu este posibilă”. Dumnezeu așteaptă ca „fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).
