Atunci, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie, căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.” (Marcu 12:43-44)
Ascultă ediția audio aici.
În 2001, Mozambicul aparținea Diviziunii Euro-Africa. Am fost la Mocuba, în nordul țării, pentru a inaugura și consacra o frumoasă biserică ce fusese construită de Enrique Lema, un misionar spaniol. După ceremonia de consacrare, președintele Misiunii i-a invitat pe frați să aducă daruri. Am rămas uimit la vederea unui enorm șir format dintr-o sută de persoane; membrii au defilat pe dinaintea unei mese pe care fiecare își lăsa darul. Eram chiar lângă masă, vrând să văd îndeaproape ce și cum aduceau. Niciodată nu voi uita! Îi aduceau Domnului daruri foarte modeste pentru că erau săraci: puțin orez, unii lăsau acolo bancnote de 100 de meticais (0,008 dolari americani), un ou de găină, o nucă de cocos, rădăcini de manioc… Își lăsau darul cu mâna dreaptă, în timp ce cu mâna stângă își suflecau mâneca, în liniște, cu devotament, ca semn al unei predări totale, al recunoștinței și al adorării. Inevitabil, mi-au dat lacrimile și mi-am amintit de cele două drahme aduse în dar de văduva pe care altădată o apreciase Isus.
Leptonul, sau drahma, era cea mai mică monedă grecească, din cupru, echivalentă cu 1,128 dintr-un dinar, care era salariul pe o zi. Atunci ca și acum, aceste valori nu sunt cantități apreciabile, dar Isus nu se uita la mâinile care aduceau și nici la cât aduceau; privirea Lui ajungea la inimă, așa că i-a chemat pe ucenici și le-a spus: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; […] ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.”
În 2002, într-un Sabat, am inaugurat tabăra misionară din Munfuluni (Mozambic). La sfârșitul serviciului divin, a început să plouă torențial și sutele de persoane prezente s-au refugiat sub niște copaci mari. Alergam alături de surori și am văzut că una dintre ele ducea ceva înfășurat în batistă. Am întrebat-o ce ținea acolo și mi-a arătat două banane, spunându-mi: „Este prânzul meu. Vrei și tu una?” La fel ca văduva din evanghelie, din sărăcia ei voia să împartă cu mine puținul pe care îl mai avea de mâncare. Cât am fost de uimit!
Fie ca astăzi să dorim și să putem împărți ceea ce avem.
