Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci, înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. (Matei 25:1-4)
Ascultă ediția audio aici.
Parabola celor zece fecioare a fost rostită de Isus aproape de finalul predicii profetice, la apus, pe când în depărtare se puteau vedea luminile unui cortegiu nupțial asemenea celui despre care vorbea. Cele zece fecioare, cu lămpile cu ulei aprinse, așteptau la poarta casei miresei sosirea mirelui, cu intenția de a-l însoți la casa lui, unde cortegiul urma să celebreze sărbătoarea nupțială. Dar mirele întârzia, așa că fecioarele au ațipit și când le-a trezit strigătul de la miezul nopții, lămpile lor erau stinse. Cinci dintre ele au avut rezervă de ulei, celelalte cinci, nu. Cele din urmă au rămas, din păcate, în afara cortegiului nupțial.
Dintre cele patru parabole ale lui Isus, aceasta are deznodământul cel mai nefericit. Cele zece fete erau, aparent, egale. Dar finalul nu le-a fost același. Toate au avut lămpile aprinse la sosire, au obosit să aștepte și au adormit. Când lămpile au început să se stingă, ele s-au trezit la timp pentru a le reumple și a ieși în întâmpinarea mirelui, numai că doar cinci dintre ele prevăzuseră eventualitatea unei așteptări prelungite.
Uleiul lămpilor reprezintă Duhul Sfânt, care ne dă darul credinței pentru a ne menține vigilenți și activi în așteptarea revenirii. Dar unii au așteptări greșite cu privire la iminența momentului: situează revenirea într-un timp determinat, nu au rezerve de credință pentru zile grele, iar dacă Isus nu vine pe cât de repede se așteaptă ei, se descurajează și își pierd credința. Speranța care ne poate susține la vreme târzie este o valoare spirituală netransmisibilă. Dacă o avem, vom fi încrezători chiar și atunci când așteptarea se prelungește.
Victor Hugo descrie în Mizerabilii cum o mică pasăre se așază pe o ramură subțire a unui arbust care se pleacă deasupra curentului unui pârâu învolburat. Cu greutatea ei, pasărea face ca ramura să se încline și s-ar putea crede că, dintr-un moment în altul, se va rupe; mai mult, bate un vânt puternic și dă impresia că păsărica poate fi oricând smulsă de la adăpostul ei și aruncată în torent. Și cu toate acestea, mica pasăre ciripește! De ce? Pentru că știe că are aripi.
Să Îi cerem astăzi Duhului Sfânt marea rezervă divină de credință, de care avem nevoie ca să fim pregătiți pentru revenirea Lui.
