În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare pentru sine. Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim şi, dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. (Romani 14:7-8)
Ascultă ediția audio aici.
S-a întâmplat în zorii de 29 iunie 1984. Pregătisem până la o oră foarte târzie predica pentru o nuntă. A doua zi ar fi trebuit să călătorim spre Barcelona (Spania), unde urma să fie ceremonia. Eram singur în cameră de vreo două ore când ne-am dat seama că mama se ridicase tușind și se îndreptase spre terasă. Avea nevoie de aer proaspăt pentru că se sufoca. Suferea de un cancer de plămâni. În acea noapte, starea i s-a agravat și a făcut o criză respiratorie care i-a fost fatală. Am sărit imediat, soția mea și cu mine, și am prins-o în brațe chiar înainte să cadă. Când horcăitul morții ne-a dat de înțeles că agonizează, toată familia s-a adunat alături de ea. Fără să rostească vreun cuvânt, privirea ei a trecut de la un chip la altul cu o expresie a feței care îmbina, în mod misterios, privirea cuiva care cere ajutor cu privirea cuiva care împarte iubire, căutând să transmită fiecăruia dintre noi afecțiunea din ochii ei. Am strâns-o la piept și, câteva minute mai târziu, și-a dat ultima suflare.
Într-unul dintre cele mai faimoase versuri ale sale, Gustavo Adolfo Becquer repetă: „Doamne! Cât de singuri rămân morții!” Nu sunt de acord cu poetul romantic, nici cu cei care cred că oamenii trăiesc împreună, dar mor singuri. Când a murit, mama mea nu a simțit nici nesfârșitul întuneric al nopții în care a intrat, nici zidurile reci ale mormântului, nici absența celor apropiați, pentru că nu a mai fost conștientă. Când a murit, a încetat să mai simtă, să mai vadă, să mai înțeleagă și, până când va reîncepe să trăiască, nu își va mai aminti nimic. Dar când va avea din nou viață, fețele celor atât de iubiți care i-au fost alături în ziua aceea, iubirea pe care ne-a arătat-o în ultimele momente vor renaște odată cu ea. Cum trăim împreună, așa și murim împreună, iar mama va rămâne neatinsă în amintirea noastră până în ziua învierii.
Cum trebuie înțeleasă viața? Cum trebuie trăită? Răspunsul mi se pare evident: iubind! Pentru că a iubi înseamnă a trăi dumnezeiește: a-L iubi pe Dumnezeu, a iubi familia, frații de credință, aproapele, a iubi până și dușmanul. Cum spune și textul, trăind pentru Dumnezeu, nu pentru sine, trăind pentru alții, nu pentru sine; trăind în comunitate, frăție, slujind, împărtășind, în ziua morții nu vom fi singuri.
Să ne folosim viețile pentru a-L onora pe Tatăl ceresc și, orice s-ar întâmpla, să ne amintim întotdeauna că există în ceruri un Dumnezeu.
