Isus plângea. (Ioan 11:35)
Ascultă ediția audio aici.
În iulie 1975, cu ocazia călătoriei pentru Congresul Conferinței Generale, care a avut loc la Viena (Austria), am vizitat primul lagăr de concentrare construit de naziști la Dachau, aproape de München, în sudul Germaniei. La fel ca lagărul mult mai mare de la Auschwitz, Dachau a fost, între 1933 și 1945, scena persecutării cu o cruzime teribilă a prizonierilor închiși din motive religioase, a aristocraților, intelectualilor, politicienilor, țiganilor și, începând cu 1939, a evreilor. În timpul acestei perioade, mai mult de 200 000 de prizonieri au fost închiși în acest lagăr de exterminare, estimându-se că 41 500 de persoane au fost ucise și multe alte mii au murit din cauza condițiilor îngrozitoare de viață. La Dachau, doctorul Sigmund Rasher a făcut abominabile experimente medicale pe prizonieri, pentru a testa noi medicamente experimentale. Sute de prizonieri au murit sau au rămas infirmi pe viață ca urmare a experimentelor lui.
Dachau a fost scena unor teribile munci silnice până la pierderea vieții, a torturilor, execuțiilor, foametei, frigului și suprapopulării. Incinta era înconjurată cu un gard electrificat de sârmă ghimpată, un șanț și un zid cu șapte turnuri de control. Este imaginea care mi-a rămas în memorie a acestui infern pe pământ. Imposibil să nu plângi odată ce ai intrat acolo să vizitezi.
De ce atâta violență? Mai ales asupra copiilor lui Dumnezeu? „Dumnezeu nu forțează niciodată voința sau conștiința, dar calea continuă a lui Satana – pentru a câștiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrângerea prin cruzime. Prin teamă, el încearcă să domine conștiința și să-și asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui țel, el lucrează prin autoritățile religioase și pământești, mobilizându-le să impună legile omenești, disprețuind Legea lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, p. 508).
Astăzi, la aproape șaizeci de ani [în 2005, la data realizării volumului, n.t.] de la eliberarea din lagărul de la Dachau de către trupele aliate, suntem tot la Dachau, în acest lagăr de concentrare, locul inechităților, al violenței, foametei, abuzurilor, corupției, nenorocirilor, care este lumea noastră. Continuăm fără să ne schimbăm, deși ar trebui; cu o severă indiferență, continuăm să rămânem pasivi, ca și cum tragicele statistici nu ar însemna nimic. Până când? Numai Dumnezeu știe.
Vestea bună este că Isus revine curând pentru a ne lua să trăim acolo unde aparținem de drept. Atunci nu va mai fi nici țipăt, nici durere.
