Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. (1 Ioan 2:19)
Ascultă ediția audio aici.
„S-au separat unul de altul ca unghia de carne.” Prin această figură de stil plină de realism, autorul anonim al poemului medieval El Cantar de Mio Cid (Cântecul Cidului) exprimă durerea resimțită de Cidul Campeador atunci când se desparte de soția și fiicele lui, pentru a îndeplini porunca regelui Castiliei, prin care i se impunea exilul. Trăiri asemănătoare simțim și noi atunci când cineva din biserică decide să părăsească credința și să rupă legăturile cu frații. În 1985, am trăit, în mod dramatic, despărțirea de biserică a unui grup de frați din Zaragoza (Spania), alături de care trăisem experiențe frumoase în tinerețe. În aprilie 1986, la un congres regional la Zaragoza, în Sabat, înainte de a începe să predic, știind că vorbele mele vor ajunge la ei prin intermediul familiei lor, am spus cu o durere sinceră: „Dacă nu am putut, dacă nu am știut, dacă ne-a lipsit dragostea, dacă v-am nedreptățit, vă cerem iertare, întoarceți-vă acasă.” „S-au separat unul de altul ca unghia de carne.”
Disensiunile, disidențele, dezacordurile doctrinare erau o constantă în biserica apostolică, iar apostolul Pavel a învățat bisericile: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14:33). Din acest motiv, pe cei care se separă de noi, nu trebuie să îi tratăm ca pe dușmani, ci ca pe frați (2 Tesaloniceni 3:15); mai mult, prudența ne învață că trebuie să le acordăm „prezumția de sinceritate”, să le respectăm modul de a gândi, chiar dacă nu îl împărtășim, ținând cont „nu de cugetul vostru, ci de cugetul altuia” (1 Corinteni 10:29). Merită să aplicăm regula de aur: să îi tratăm așa cum ne-ar plăcea să fim tratați, să urmăm sfatul apostolului, care spune: „Să-l ridicaţi cu duhul blândeţii” (Galateni 6:1). Să îi prețuim ca pe noi înșine. Și, în final, să Îi lăsăm lui Dumnezeu ultimul cuvânt: „Pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Romani 14:10).
Tot ce se întâmplă în biserică trebuie să contribuie „la pacea şi zidirea noastră” (Romani 14:19). Și în orice lucru, atât în apărarea adevărului, cât și în corectarea greșelilor, orice facem, să facem „pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31), nu ca înălțare personală. Știind că, în cele din urmă, providența divină va face ca ceea ce vine de la Dumnezeu să aibă câștig de cauză, iar ceea ce nu vine de la El să dispară, „ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri”.
Fie ca Domnul să ne ajute să conviețuim cât se poate mai bine.
