În zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui… (Evrei 5:7)
Ascultă ediția audio aici.
Dacă există un moment sublim și atroce totodată, în timpul căruia realitatea inevitabilă a întrupării Fiului lui Dumnezeu și-a arătat latura cea mai umană, slabă și vulnerabilă, acela a fost episodul patimilor lui Hristos. Uneori, epilogul supranatural, glorios al acestor evenimente dramatice, încununat de relatarea învierii, ne face să ne gândim că Hristos nu a suferit ca noi durerea agoniei, că fiind Însuși Dumnezeu, nu avea cum să sufere, să fie tulburat și să Îi fie frică. Dar acest docetism mascat (erezie care neagă umanitatea veritabilă a lui Isus) L-ar îndepărta nemărginit pe Mântuitor de restul ființelor omenești, ar transforma în simplă ficțiune principalele episoade ale Evangheliei și ar pune la îndoială nu doar realitatea încarnării, ci mântuirea însăși.
Numeroase texte din scrierile evanghelice și din epistole afirmă perfecta umanitate a Fiului omului, identificarea Lui cu omul și moartea înlocuitoare ca mediator și reprezentant al ființelor omenești. A nega acest adevăr esențial al Evangheliei sau a pretinde atribuirea unei interpretări falsificate ar însemna bruscarea mesajului biblic și chiar distrugerea planului de mântuire. În relatările patimilor, conceptul de frică și tulburare apare, aplicat la fenomenologia emoțională suferită de Isus, înainte și în timpul crucificării: „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44).
Ellen White subliniază tragica realitate existențială pe care a trăit-o Hristos în acel moment: ucenicii „I-au văzut fața plină de sudoarea de sânge a agoniei. […] Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către locul Său retras și a căzut cu fața la pământ, copleșit de groaza unui mare întuneric. […] Hotărârea fiind luată, El Se prăbuși ca mort la pământ, de unde Se ridicase puțin” (Hristos, Lumina lumii, pp. 594–595).
Dacă va trebui vreodată să înfruntați moartea în mod conștient, dacă veți fi martori ai felului în care o persoană iubită își dă ultima suflare, dacă groaza, tulburarea, agonia vă cuprind sufletul tulburat sau muribund, amintiți-vă că, înainte ca toate acestea să se întâmple, Isus a trecut deja pe aici, ca să ne salveze: „Prin faptul că El Însuşi a fost încercat în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt încercaţi” (Evrei 2:18).
Isus a fost tulburat. El poate să ne înțeleagă mai bine decât oricine altcineva. Să Îi spunem Lui ceea ce ni se întâmplă, El cunoaște răspunsul la incertitudinile noastre.
