La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mânie şi şi-a schimbat faţa, întorcându-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvântul şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul de cum se cădea să-l încălzească. (Daniel 3:19)
Ascultă ediția audio aici.
Una dintre cele mai celebre opere picturale ale Renașterii italiene este Gioconda, portretul Mona Lisei, pe care Leonardo da Vinci l-a pictat în 1503 și care este expus la Muzeul Luvru din Paris (Franța). Portretul se distinge prin enigmaticul surâs al Giocondei, care dă chipului ei un aer misterios și ambiguu ce a devenit subiectul celor mai subtile interpretări și pe care, în ciuda miilor de copii care au fost făcute, nimeni nu a știut să îl imite.
Sunt câțiva ani de când un film produs de Televiziunea Spaniolă, La Gioconda está triste (Gioconda este tristă), a câștigat un concurs de scurt-metraj. Scenaristul a dorit să exprime printr-o parodie ingenioasă o situație pe care o trăiește omenirea din cauză că și-a pierdut capacitatea de a surâde. Într-o zi, gardianul de la Luvru responsabil de sala în care este expus tabloul a observat cu stupoare că doamnei i-a dispărut surâsul și că, în loc, i-a apărut o grimasă oribilă de tristețe. A crezut, inițial, că pânza originală a fost furată și că a fost înlocuită cu o reproducere proastă, dar nu, tabloul era cel original. Nu era vorba nici de un fenomen chimic care să altereze culorile. Perplexitatea specialiștilor a crescut când au descoperit că, pe toate celelalte copii existente în alte muzee din lume, Gioconda își dăduse surâsul pe o grimasă de tristețe. În cele din urmă, straniul eveniment a fost interpretat ca o reflectare a realității caracteristice societății. Omenirea își pierduse capacitatea de a zâmbi.
Așa că a fost convocată o întâlnire internațională la Londra, cu reprezentanți din lumea întreagă. Acolo, sub celebrul Big Ben, pe când orologiul bătea de douăsprezece ori, oamenii adunați ar fi trebuit să rupă soarta tristeții zâmbindu-și unii altora. Dar, în ciuda eforturilor realizate, nu a apărut nimeni, iar tentativa s-a transformat într-o ocazie de grimase oribile și de plânsete. Orologiul a continuat să bată și, odată cu ultima bătaie, un cataclism a distrus planeta.
Această ficțiune este contemporană cu profeția despre frica generală de la sfârșitul timpului, una dintre marile tragedii ale vieții noastre trepidante. Scriptura spune: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (1 Tesaloniceni 5:16), şi noi știm de ce.
