Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă. (Apocalipsa 10:5-6)
Ascultă ediția audio aici.
Există trei dimensiuni importante ale timpului, care ne privesc în mod deosebit pe noi, creștinii. În primul rând, timpul pus deoparte ca sfânt, binecuvântat, de odihnă, timpul de păzit: Sabatul, pus deoparte de Creator pentru ca omenirea să se apropie în mod periodic de El, să I se închine. Timp care să stea, între oameni și Dumnezeu, ca un semn al sfințirii. Din moment ce astăzi ziua de odihnă păzită este duminica, Sabatul a devenit un semn distinctiv al celor ce continuă să îi respecte caracterul irevocabil, de memorial al actului creator și de legătură sfințitoare a credinciosului, dobândind pentru acesta o indiscutabilă valoare apologetică și de identificare.
Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, se vorbește despre timpul sfârșitului sau despre un timp escatologic. Este timpul judecății de cercetare, al împlinirii tuturor lucrurilor, timpul în care se vor manifesta semne spectaculoase și care va lua sfârșit odată cu revenirea Domnului în această lume. Pentru Biserica Adventistă, este un timp de acțiune, de urgentă proclamare a mesajului. Pavel se adresează bisericii: „Cu atât mai mult cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Romani 13:11). Timpul care ne rămâne este scurt; semnele sfârșitului se grăbesc vertiginos, iar predicarea Evangheliei în toată lumea nu este încă realizată. De câte ori va mai bate încă orologiul lui Dumnezeu înainte de a se opri pentru totdeauna?
Îngerul din Apocalipsa ne vestește că timpul creației s-a consumat, că paranteza deschisă la veșnicie se închide. Timpul de har și de mântuire ia sfârșit, marea zi a Dumnezeului Atotputernic a sosit; este sfârșitul istoriei, al făgăduinței și al așteptării, este sfârșitul morții, este viața veșnică. Cei răscumpărați sunt deja la marea de cristal; totul reintră în dimensiunea incomensurabilă a eternității. Pentru că timpul măsurabil, krônos, și timpul oportunității, kairós, nu vor mai fi…
Să acceptăm astăzi planul lui Dumnezeu pentru viața noastră. Mâine ar putea fi prea târziu.
