„Toți cei ce credeau erau împreună la un loc și aveau toate de obște.” (Faptele apostolilor 2:44)
Ascultă ediția audio aici.
Împreună – e un cuvânt minunat, nu-i așa? E un cuvânt cald și liniștitor, un cuvânt care spune că cele mai bune lucruri în viață se obțin împreună cu cineva, că drumul parcurs împreună e mai ușor. Mereu m-am gândit cum ar arăta viața noastră dacă noi, frații și surorile de astăzi, am trăi în acest fel. Din păcate, deseori ne comportăm ca cei doi prieteni aflați în barcă împreună cu alții. Barca avea o gaură mare pe partea cealaltă, iar unul dintre prieteni spune: „Ce bine că gaura nu e pe partea noastră!” Săracul, nu înțelegea că erau cu toții în același pericol.
Cum putem ajunge și noi la unitatea dorită de Dumnezeu? Problema noastră e că am uitat cine suntem și, atunci când nu știi cine ești, nu știi nici ce trebuie să faci și nici încotro trebuie să te îndrepți. Nucleul bisericii primare era format din aproximativ o sută douăzeci de oameni care se rugau împreună într-o cameră. Cu fiecare zi care trecea, înțelegeau din ce în ce mai clar că au petrecut trei ani și jumătate cu Dumnezeul întrupat. Trăiau regretul pierderii unor oportunități unice. Cum ar fi arătat viața lor dacă și-ar fi dat mai repede seama lângă cine au stat? Credeți că ar mai fi dormit în grădina Ghetsimani? Că ar mai fi fugit? Ei au înțeles aceste lucruri și în sufletul lor a apărut vina. Ceea ce i-a ajutat însă să meargă mai departe a fost faptul că, în ciuda stării lor, Isus nu i-a respins niciodată. Din contră, El le-a spus mereu că-i iubește, că ei sunt biserica Lui, că vrea să-i facă martorii Săi în lume.
Conștientizarea milei, dragostei și iertării divine a născut în ei o dragoste înfocată pentru Hristos și pentru misiunea care le fusese încredințată. Acesta este și secretul vindecării noastre personale și al unității noastre ca biserică: conștientizarea și acceptarea stării noastre de ființe pe deplin cunoscute și, cu toate acestea, pe deplin acceptate.
Biserica lui Hristos, o comunitate a oamenilor care merg înainte împreună cu bucurie, bazându-se nu pe ce au făcut ei pentru El, ci pe dragostea Lui pentru ei și pe ceea ce face El în favoarea lor.
Îți mulțumesc, Tată, că prin experiența bisericii mă înveți ceva despre mine, despre Tine și despre ceilalți!
Provocare:
Citește astăzi ori de câte ori ai ocazia Ioan 17, apoi gândește-te la modalități concrete prin care această rugăciune poate fi împlinită!
Dragoș Brașoveanu
Conferința Muntenia
