Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod dacă nu rămâneți în Mine.
Ioan 15:4
Afecțiunea lui Ioan pentru Învățătorul său nu a fost o simplă prietenie omenească, ci dragostea unui păcătos pocăit care simțea că fusese răscumpărat prin sângele prețios al lui Hristos. Ioan considera că este cea mai înaltă onoare să sufere și să slujească în lucrarea pentru Domnul său. Iubirea lui pentru Isus l-a făcut să-i iubească pe toți aceia pentru care a murit Hristos. Religia sa avea un caracter practic. El aprecia că dragostea față de Dumnezeu se manifestă în dragostea față de copiii Săi. Adesea era auzit spunând: „Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11). „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» și urăște pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:19,20). Viața apostolului a fost în armonie cu ce predica. Dragostea pentru Hristos care strălucea în inima lui l-a determinat pe Ioan să depună un efort neobosit, perseverent pentru oamenii din jurul său, și în special pentru frații din biserica creștină. El a fost un predicator influent, înflăcărat, cu o fervoare profundă, iar cuvintele sale erau încărcate de convingere.
Iubirea încrezătoare și devotamentul neegoist manifestate în viața și caracterul lui Ioan constituie lecții de o nespusă valoare pentru biserica creștină. Unii și-ar putea imagina că el avea această iubire independent de harul divin, dar Ioan avea din fire câteva defecte grave de caracter: era mândru și ambițios, repede ofensat de observații și jigniri.
Profunzimea și ardoarea afecțiunii lui Ioan pentru Învățătorul său nu erau cauza iubirii lui Hristos pentru el, ci efectul acestei iubiri. Ioan voia să devină asemenea lui Isus și, sub influența transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând și cu inima smerită. Sinele său se ascundea în Isus. El era strâns unit cu Vița plină de viațăși astfel a devenit părtaș la natura divină. Acesta va fi întotdeauna rezultatul comuniunii cu Hristos. Aceasta este adevărata sfințire.
Poate că cineva are defecte grave de caracter și e dominat de nervozitate, iritabilitate și invidie sau gelozie. Totuși, dacă persoana devine un adevărat ucenic al lui Hristos, puterea harului divin o va face o ființă nouă. (Review and Herald, 15 februarie 1881)
Îi permit eu astăzi lui Isus să îndepărteze defectele din caracterul meu și să continue transformarea vieții mele?
