Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și, prin rănile Lui, suntem tămăduiți.
Isaia 53:5
Ascultă ediția audio aici.
Ca înlocuitor și garant al omenirii, Hristos a luat asupra Lui nelegiuirea oamenilor și a fost considerat călcător de lege, ca să-i poată răscumpăra de sub blestemul legii. Vina fiecărui urmaș al lui Adam din toate timpurile apăsa asupra inimii Sale și mânia lui Dumnezeu, teribila manifestare a neplăcerii Lui față de păcat, au umplut de groază inima Fiului Său. Retragerea aprobării divine față de Mântuitorul, în această oră de suferință supremă, I-a străpuns inima cu o tristețe pe care niciodată oamenii nu vor fi capabili să o înțeleagă pe deplin. Fiecare chin îndurat de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, stropii de sânge care I-au curs de pe frunte, din mâini și din picioare, convulsiile de agonie care I-au cutremurat trupul și tortura indescriptibilă în cuvinte care I-a umplut sufletul când Dumnezeu Tatăl Și-a întors fața de la El le transmit oamenilor următoarele cuvinte: „Din dragoste pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimțit să ia asupra Lui aceste fapte abominabile, pentru tine El a distrus împărăția morții și a deschis porțile paradisului și ale vieții veșnice. El, care a liniștit valurile furioase ale acestei lumi și a umblat pe crestele lor înspumate, care a făcut demonii să tremure și bolile să fugă la atingerea Sa, Cel care a adus la viață morți și a deschis ochii orbilor S-a dat pe Sine Însuși pe cruce ca sacrificiu ultim pentru omenire. (…)
Satana, cu ispitele lui sălbatice, a rănit inima lui Isus. Păcatul, atât de urât în ochii Săi, a fost pus asupra Sa până când L-a făcut să geamă sub povara lui. Nu este de mirare că natura Sa umană s-a cutremurat în acea oră teribilă. Îngerii priveau uimiți agonia profundă a Fiului lui Dumnezeu, cu mult mai mare decât durerea fizică, astfel că, în final, aceasta din urmă abia dacă se mai simțea. (…)
Natura neînsuflețită își exprima compasiunea față de Autorul ei insultat și muribund. Soarele a refuzat să mai privească această scenă grozavă. Razele sale strălucitoare, care luminau pământul în miezul zilei, deodată și-au pierdut orice vlagă. (…) Întunericul dens era un simbol al agoniei și ororii care umpleau sufletul Fiului lui Dumnezeu. El le mai simțise în grădina Ghetsimani, când prin pori i-au pătruns picături de sânge și când El ar fi murit dacă nu ar fi fost trimis un înger din curțile cerești să-L însuflețească pe Martirul divin, care trebuia să-Și urmeze cărarea pătată de sânge spre Calvar. (The Spirit of Prophecy, vol. 3, pp. 162–164)
Ce ar mai fi trebuit Isus să sufere ca să mă convingă să mă supun Lui?
