„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?” Isus i-a răspuns: „Tu nu poți veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.”
Ioan 13:36
Ascultă ediția audio aici.
Privind la ucenicii Săi cu iubire divină și cu cea mai duioasă compasiune, Hristos a zis: „Acum Fiul omului a fost proslăvit, și Dumnezeu a fost proslăvit în El.”
Iuda părăsise camera de sus și Hristos era numai cu cei unsprezece. Se pregătea să le vorbească despre apropiata Sa despărțire de ei, dar, înainte de aceasta, le-a arătat marele obiectiv al misiunii Lui, pe care l-a avut în vedere dintotdeauna. Bucuria Lui era că toată umilința și suferința Lui aveau să preamărească Numele Tatălui. Către acest lucru le-a îndreptat Isus mai întâi gândurile ucenicilor.
Apoi, adresându-li-Se cu apelativul de alint: „Copilașilor”, le-a zis: „Mai sunt puțin cu voi. Mă veți căuta și, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot așa vă spun și vouă acum.”
Ucenicii nu s-au putut bucura la auzul acestor cuvinte. I-a cuprins frica. S-au strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul și Domnul lor, Învățătorul și Prietenul lor drag, le era mai scump decât viața. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor, mângâiere în întristările și descurajările lor. Acum avea să-i lase – rămâneau un grup singuratic și neajutorat. Presimțirile care le umpleau inimile erau întunecate.
Dar cuvintele adresate lor de Mântuitorul erau pline de speranță. El știa că urmau să fie asaltați de vrăjmașși că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsați de greutăți. De aceea le-a îndreptat atenția de la „lucrurile care se văd” la „cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18). El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 662)
Dacă Isus îmi construiește o casă în speranța că va petrece o veșnicie cu mine, eu ce trăsături de caracter îmi dezvolt pregătindu-mă pentru veșnicie?
