Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți care erau apăsați de Diavolul, căci Dumnezeu era cu El.
Faptele apostolilor 10:38
Ascultă ediția audio aici.
Timp de trei ani, Domnul luminii și al slavei umblase în mijlocul poporului Său. El „umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de Diavolul”, pansându-i pe cei cu inima zdrobită, eliberându-i pe captivi, redând vederea orbilor, făcându-i pe ologi să meargă și pe cei surzi să audă, curățându-i pe leproși, înviindu-i pe morți și predicându-le săracilor Evanghelia (Faptele 10:38; Luca 4:18; Matei 11:5). Chemarea plină de har le-a fost adresată în aceeași măsură tuturor categoriilor de oameni: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
Deși au răsplătit binele cu rău și iubirea Sa cu ură (Psalmii 109:5), El Şi-a urmărit neclintit misiunea plină de îndurare. Cei care au căutat harul Său nu au fost respinși niciodată. Călător fără casă, având zilnic parte de disprețși de lipsuri, a trăit pentru a sluji nevoilor oamenilor și a le alina durerile, invitându-i să primească darul vieții. Valurile de îndurare respinse de acele inimi îndărătnice se reîntorceau într-un torent mai puternic de inexprimabilă iubire compătimitoare. Dar Israel I-a întors spatele celui mai bun Prieten și singurului său Ajutor. Implorările iubirii Sale fuseseră disprețuite, sfaturile Sale – respinse, avertismentele Sale – luate în râs.
Ceasul speranței și al iertării trecea rapid, cupa mâniei îndelung amânate a lui Dumnezeu era aproape plină. Norul care se adunase de-a lungul secolelor de apostazie și revoltă, acum încărcat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Singurul care putea să-l salveze de la soarta sa inevitabilă fusese disprețuit, insultat, renegat și curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Golgotei, timpul lui Israel ca popor favorizat și binecuvântat de Dumnezeu urma să se sfârșească. Pierderea chiar și a unui singur suflet este o nenorocire care cântărește infinit mai mult decât câștigurile și comorile lumii întregi; dar, când Hristos privea asupra Ierusalimului, înaintea Lui se afla soarta unei cetăți întregi, a unei națiuni întregi – acea cetate și acea națiune care fuseseră odinioară alese de Dumnezeu, comoara Sa deosebită. (Tragedia veacurilor, pp. 20, 21)
Când m-am împotrivit eu milei iertătoare a lui Isus, doar pentru a-L vedea venind cu o și mai mare manifestare de dragoste plină de compasiune?
