Rugați-vă neîncetat.
1 Tesaloniceni 5:17
Ascultă ediția audio aici.
Cehoslovacia, 1982. Pădurea bătrână avea un covor bogat de frunze ruginii până deasupra gleznelor. În acea zi, ne-am pornit mai târziu din pădure spre căsuța pe care o închiriaserăm pentru vacanță, dar în fața ușii am constatat că… lipsea cheia. La doar 5 ani, nu înțelegeam prea bine gravitatea situației. Pentru noi, prezența mamei era garanția adăpostului și a siguranței. Pentru mama însă, situația era cu totul alta: tata venea la noi peste o săptămână! Nu avea nici cheia, nici dicționarul bilingv, nici numărul de telefon al proprietarului. Nimic, în afară de trei copii minori (2, 5, 6 ani) cu care rămăsese sub cerul liber, într-o țară străină. Iar înserarea cobora încet și sigur peste criza noastră, a cărei rezolvare cerea timp.
„Rugați-vă neîncetat!” era lecția pe care ne-o predase mama zi după zi: la joacă, în bucătărie, la altar… Înapoi în pădurea bătrână! Croiam în grabă cărări prin patul gros de frunze: când cu mâinile, când cu picioarele. Soarele în asfințit râdea parcă de orbecăiala noastră fără sorți de izbândă…
Hotărât că trebuia să ne întoarcem în oraș înainte de apus! Ne-am adunat în jurul mamei pentru rugăciune: liniștită, s-a plecat pe genunchi. Ultimele raze ale asfințitului luminau calm silueta ei îngenuncheată. Noi am urmat-o. Apoi, am ascultat cea mai simplă și mai copilăroasă rugăciune: în cuvinte puține, a mulțumit pentru ajutor. Ridicându-ne, privirea mea se opri uluită la ceea ce îmi păru o imagine desprinsă din povești: de sub frunzele răsfirate de pantoful mamei a scânteiat deodată, în chiar ultima rază de soare… cheia noastră pierdută! Dar nu cum o știam eu, arămie, ci strălucitoare ca aurul, mai frumoasă ca niciodată, ca un mic soare răsărit dintre frunze.
„Cheia! Cheia! Uite cheia!” izbucnirăm noi cu entuziasm. „Rămâneți pe genunchi!” răspunse mama emoționată. „Ați înțeles voi ce s-a întâmplat? Rugăciunea este cheia!” Și strâmtorarea noastră luă sfârșit chiar înainte de căderea nopții.
autor: Monica Timofte
