Dar cine are bogățiile lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?
1 Ioan 3:17
Ascultă ediția audio aici.
E o tradiție să închei anul cu un strop de bunătate. Din perspectivă creștină, compasiunea este un mod de viață, și nu doar o manifestare sporadică a milei. Este trăsătura de caracter a omului născut din nou, motivată de o dorință activă de a ajuta și de a atenua suferința celuilalt, având la bază regula de aur: fă altora ce vrei să ți se facă ție.
În Vechiul Testament este una dintre trăsăturile de bază ale lui Dumnezeu. Apare în special în contextul neascultării și al păcatului (vezi vițelul de aur, rugăciunea lui Solomon, Iona la Ninive), în care singura speranță rămâne compasiunea divină, îndurarea lui Dumnezeu. În Noul Testament este ceea ce simte stăpânul față de datornic, samariteanul milos față de victimă și tatăl față de fiul risipitor.
Demn de remarcat este contextul în care Pavel își îndeamnă cititorii să manifeste acest atribut. Atât în Efeseni 4:32 (milă), cât și în Coloseni 3:12 (inimă plină de îndurare), apostolul vorbește despre omul cel nou.
Acesta este rezultatul intervenției pline de compasiune a lui Dumnezeu în creația compromisă de păcat. Dumnezeu, prin Hristos, nu oferă doar iertarea și salvarea viitoare, ci și o nouă creație disponibilă în prezent, inaugurată odată cu victoria lui Hristos. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Acest om nou, pus la dispoziția noastră de Dumnezeu, este creat după chipul lui Hristos și este implementat în viața celui care crede, prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt.
Așadar, compasiunea nu este rezultatul efortului uman, ci o manifestare a omului nou, care ia chip în noi prin puterea Creatorului. Secretul compasiunii este rămânerea noastră în Hristos. Ca urmare, aceasta este dovada prezenței dragostei divine în cel care crede.
Să începem deci anul îmbrăcând omul cel nou, care se înnoiește mereu după chipul Celui care l-a făcut.
autor: Gyula Nagy-Kasza
